Fără îndoială


    Se întâmplă să întâlnești un om frumos și te așezi lângă el. E o chemare a naturii interioare, o forță de atracție ce-ți mijlocește o satisfacție.
Dacă are un glas frumos, îi tot pui întrebări ca să-i auzi melodia sunetelor armonioase. Te trezești sorbindu-i privirea atunci când frumusețea gesturilor calde îți luminează orizontul.

      Vrei să-l iei de mâna…pur si simplu. E acel om care nu se privește pe sine, ci te vede așa cum tu nu te-ai văzut niciodată poate. Te face să simți dincolo de aparențe. Și te lași dus de energia aceasta atât de primitoare, de flexibilă în momentele jucăușe și-ți deschizi orizonturi de umbreluțe-trăiri. Te arăți de după tulpinițele de flori ca într-un joc de ”Cucu-Bau!”, doar-doar îi vei devoala drăgălășenia din zâmbete…

       Aștepți puțin cât să te întrebi dacă frumusețea lui vine din prea plinul darnicei lui firi sau ceva din ceea ce ești îl stimulează spre fâlfâiri de aripi înmuiate în nectar de visare. E posibil să fie o complexitate dintr-un TOT ce însumează experiențe, dar nu-ți mai pasă! E prea bine că să nu rămâi și să te adapi cu sete, cu pofta ce o dă ispita mirării că ai găsit pe cineva în care te simți mai mult decât TU.

Și se întâmplă: te descoperi

un veritabil dependent

de omul frumos!

    Îi storci mult-prea blândețea, îi ceri ca un cerșetor născut să i se ofere din banalități materiale, tot ceea ce-ți lipsește din mult-prea comoda reliefare de sine. Îți lași respirația conectată la tubul său de oxigen, iar întrebările retorice se transformă în iluziile ce te încarcă cu speranță.

    Nu mai este de ajuns, vrei ca rețeaua de prelungiri sentimentale să se conecteze direct în impulsuri ce dau comenzi clare și precise pentru o stare euforică. Acum riști: nu te mai vezi pe tine, nu-l mai vezi nici măcar pe el, te lași influențat de farsa destinului cum că totul este scris să fie așa. Nu mai faci alegeri, îi dai șansa să fie liber lângă tine.

    E atât de bine să te înconjori de oameni calzi, cu soare în priviri și cu fluturi în degetele mângâietoare. Îmbrățișarea lor îți taie respirația pentru a o găsi mai apoi înlăuntrul tău, mult mai curând și mult mai bine cântată.

    Totuși…e o măsură, e un prag de maximă acceptare. De unde știi, cum să poți simți, cine să-ți garanteze această linie de demarcaj emoțional?! Cât de mult te poți apropia fără să sufoci prezența ce deja îți oferă atât de mult? Intuiția îți vorbește, dar o desconsideri când vălul dulcelui îți umezește buzele și ți le pecetluiește.

Azi, chiar azi, te-am auzit

pentru prima dată îndoindu-te:

imbratisare5jpg1

”Omul frumos are și el un alt om frumos?”

 

Cu sine


Te trezești într-un moment al vieții pulsând în aventura cunoașterii și ții între degetele răsfirate de uimire întrebări la care vrei deslușiri. Primești un semn. O carte ce ți-a fost hărăzită își deschide filele și te îndeamnă la un joc al descifrării sensului ascuns printre rânduri. Ce poate fi mai viu, mai trăibil, mai supus emoției decât acea căutare, acel joc al înțelegerii de sine, acea aventură a descoperirii rostului din alții și din tine?

Vrei ca lumina să străpungă întunericul (Tu ești o noapte, eu sunt o stea), dar cu fiecare răspuns se ridică noi întrebări și fiecare soluție generează noi probleme. Sporești astfel taina sinelui și deschizi căutări în propria conștiință.

Până unde? Până când?

„Lumea este ca un dialog al sinelui cu sinea, adică al unui cuget uman tot mai pătrunzător, cu o problemă neîncetat adâncită. Dacă însă, la limită, sinele și-ar da el lumea (altă natură, alte realități, unde sinea ar dispărea, ca în tot ce e de ”făcut”), atunci încă sinea proprie ar rămâne o problemă. Ce este într-adevăr în sinea unui sine care dezvăluie și deține astfel toate lumile?

În limba lui Eminescu și a lui Arghezi, gândurile acestea de natură ultimă se traduc simplu, printr-un joc de-a v-ați ascunselea:

– Am să te dezvălui, spune sinele.

– Am să mă ascund, răspunde sinea.

– Am să te găsesc în toate ascunzișurile, spune sinele.

– Caută-mă și mai departe, am să mă ascund în tine, răspunde sinea.”

Cuvânt împreună despre rostirea românească – Constantin Noica

Este râurire


Mă îmbrac într-o iubire imposibilă

Și-mi pun văpaia reciprocității ei

Ca un guler pe inima nudă.

                Sacrilegiu pentru zei!

 

Te lasă aparent inert în imposibilitatea

Gustului ce-n concret vrei să-l aduci

Și mâna caldă ți-o atinge

                  Când vrei cu slove să-l seduci.

 

Ai vrea să simți, ai vrea să dai, ai vrea și dans

În al valului ocean…de gânduri!

Brațe calde, brațe pline și șoptitele suspine

                          În primăveri de muguri.

 

Te lași purtat în idei de utopică chemare,

Dar nu-i rostul ei să lumineze anotimpic?

Un fir din imposibila iubire ce stelei inima îi desenează,

                        Te va distruge-n gesturi  de praf cubic…

 

Și bucăți din tine vor striga din cerul neatins

…de dor! Va pluti și va pieri în amăgitorul nor

C-a fost să fie, c-a fost real de incredibilă

              Acea incandescentă minune…

               Imposibilă!

 * Dedicație pentru toți cei care m-au încurajat să scriu, să revin, să respir… gânduri!

Flori-si-umbreSursa foto: google imagini

Dincolo de inspirație


Spuneți că s-a încheiat încă un an. O limită astrală impusă de o convenție ce determină un ÎNCEPUT să-și vadă orizontul și să se stingă în cel mai îndepărtat punct al său: într-un SFÂRȘIT.

Pot să adun în căușul palmelor zilele de amprente sufletești, zâmbetele uitate în ochii copiilor, mii de pași alergați prin foșnete de anotimpuri, celebrările, interferențele, proiectele, umbrele unor deziluzii, șuvițele mult prea arse-n soare, așteptările tăcute și multe, multe petale de maci. Din toate aș putea face acea construcție numită ”AN”. Va arăta nedefinit la început, apoi forma origami se transformă într-o incredibilă amintire geometrică pentru care contează detaliile. Proiecția sentimentelor deja trăite străpunge interioare ce lasă deschise căi de cunoaștere neconsumată încă.

Există o nevoie de finalitate, de gratificare imediată, iar țintele pe termen lung devin obositoare într-o cultură care celebrează viteza. Rezultatul este un produs al unei așteptări obişnuite şi scuzabile – că eliberarea condiției umane se poate face rapid şi uşor. Multitasking-ul facilitează conectarea la diversitatea fizică, relațională, emoțională și, de ce nu, de perspective. O realitate „fast-food”, care nu mai degustă clipele prin infinitatea lor posibilitate de creație.

Trăiesc într-o continuitate, nu neaparat liniară și nici între granițele unui timp segmentat apriori. Am nevoie de un anumit ”an” pe care să-l modelez atât cât îmi este necesar pentru fiecare sorbire a picăturii trăite. Imaginația are nevoie de un spațiu trasat de însăși emoția ce nu se poate simți deplină în clipele furate ale unui timp pe care îl împărțim din ce în ce mai mult disproporționat.

Anul meu nu s-a încheiat aici, se prelungește până în momentul în care fiecare vis proiectat își atinge maxima conștinetizare, iar părți din mine își găsesc versiunile libere de constrângere și de rețineri. Atunci voi putea recunoaște cu sinceritate fragilitatea și vulnerabilitatea desemnării trecutului ca fiind un sfârșit, iar prezentul ca fiind sâmburele resurselor interioare încă neprobate ce dau viitorul. Nu pot trasa mărginiri așa cum este convențional decis, ci dau liber unui trafic de imaginație și de proiectare dincolo de inspirație, iar acolo voi găsi… cea mai bună versiune a mea!

Am încheiat deja câțiva ani, cei ai unor proiecte deja arhivate și consider că și-au avut timpul lor, așa încât nimic nu va fi comparabil cu ADN-ul lor unic și orice încercare de revenire va fi un trailer nereușit. Îmi recunosc mândria de a finaliza anul generației pe care o voi lansa zborului în vară, cel ce cuprinde patru ani calendaristici, dar și multe fapte, gânduri, emoții, trăiri ce nici măcar aici nu au putut fi cuprinse, așa cum a fost proiectarea acestui blog. Vor fi și ani care abia se deschid orizontului firesc al devenirii sau al transformării și doar poveștile lor vor trasa formulele de început și de încheiere după cum personajele vor mai avea sau nu ceva de spus.

*

Începeți-vă anul când sunteți hotărâți să vă demolați Olimpul zeilor care pretind că vă cunosc, fără a avea vreo teamă că-l veți salva pe cel în care orice vis va fi posibil!

La mulți ani!

10888646_781935631877963_3421254861519869669_nSursa foto: facebook

(Re)creație


Chipuri angelice, obraji proaspeți, zâmbete încolțite din gesturi simple și candide, o libertate ludică ce cuprinde sufletele vesele: recreația mare! Percepția unei stări ce-ți cuprinde realitatea în ritm galopant: libertateee! Copiii se bucură mereu de această pauză, iar mie, copil fiind în pătrimea sufletului meu (celelalte părți fiind ocupate de stări ale unei femei ajunse la maturitate!) îmi este, prin consecință, proprie această întrerupere a unei continuități ce risca să devină plictisitor de obișnuită.

O (re)scriere când nu mai ai perspective de conotații pertinent înțelese, o (re)organizare când n-ai niciun pic de timp liber, o (re)creație când trebuie să dai ”refresh”,  pare a fi foarte complicat!

Să simplific: mă duc să joc șotronul și nici măcar nu contează că nu știu cu exactitate regulile urmate de copii…mă joc în felul meu! Cel mai mult mă amuză (e doar o mască!) când descopăr pe cei mici într-o harță veritabilă și totul pleacă de la faptul că fiecare știe o altă variantă de joc.

Uite, arunc pietricica în pătratul cu numărul 1 al șotronului. Dacă sar într-un picior, risc să-i supăr pe cei care doresc să o facă cu ambele picioare; dacă sar peste pătrat, risc să intru în conflict cu cei care aleg să-l parcurgă tot prin săritură. Ah! Am uitat să stabilim regulile de joc! Ei, lasă, nu-i nimic, nu mă mai gândesc la consecințe și trec mergând pur și simplu mai departe. Mă simt bine…mă joc!

De la capătul celălalt vine primul reproș: ”V-ați schimbat, doamna!”

Mă gândesc o secundă apoi îmi dau seama că am uitat să spun de la început care sunt condițiile de participare: jocul depinde de experiența participanților (dacă au mai trecut sau nu prin această experiență), de așteptările pe care și le stabilesc de la început (performanță sau menținere la un nivel minim acceptat), de flexibilitatea celor cu care interacționezi (au ei capacitatea de a accepta faptul că pe parcurs trebuie să înveți să te adaptezi schimbărilor care apar inevitabil?), de capacitatea de a primi adevărul oricât de dureros ar fi, acela că ai putea greși (cu deschiderea că odată acceptându-l, te poți mobiliza pentru o nouă strategie de repliere).

Nu încerc vreun răspuns…De unde știu că ce am a spune e mai frumos, mai bun decât tăcerea?

Arunc o altă pietricică, e ultima și poate încheia jocul. Mă uit cu mândrie: voi încheia astfel încă o generație! Aleg să mă întorc la primul pătrățel al șotronului țopăind într-un picior. 8, 7, 6 … număr  și rememorez ceea ce știu eu cel mai bine să fac…să iubesc copiii! Pare simplu, nu?! De ce nu ar fi?! Sunt copiii mei de aproape patru ani, ne petrecem diminețile privindu-ne lung și absorbindu-ne gândurile, ne sprijinim la fiecare încercare, ne întristăm ca mai apoi să aducem soarele, ne impunem competiție ca mai apoi să gustăm rezultatele. Mă împart zilnic pentru 23 de suflete ce așteaptă apa ființei mele, însetați fiind de cunoaștere și devenire.

Și totuși…e mai complicat de atât!

Pe margine, fiind foarte atente la detalii, sunt acele priviri parentale, care dau verdicte extrăgându-se uneori din rolul primordial de entitate familială cu responsabilitate și care își lăsă propriile frustrări pe umerii altcuiva, cineva care poate să ducă poveri…și cine cred ei că ar fi cel mai potrivit în rolul acesta? Evident, persoana mea…

Eu, mă întorc la copii, pentru că doar o clipă am fost distrasă, iar ei au nevoie de mine, mă întreabă cine este la rând la șotron. Așteaptă într-o provocare sfredelitoare să mergem mai departe…iar noi, sărim într-un picior și facem ce știm mai bine: ne luăm o porție de (re)creație și facem din fiecare zi un alt basm. Copii, nu s-a schimbat nimic: vă iubesc la fel de mult, iar restul e doar conturul unui alt șotron în care nu a mai încăput jocul nostru.

Ca orice început, ne aducem aminte de visul ce l-a creat: prima zi de școala, clasa a IV-a – ALBUM FOTO Cadrele mă uimesc continuu prin încărcătura sufletească a unor ființe mici ce dau universuri atât de mari, dincolo de ”micismele” noastre posibilități de explorare!

DSC_4238 DSC_4242 DSC_4249 DSC_4252 DSC_4256 DSC_4263 DSC_4267 DSC_4275DSC_4216

Epilog! Pentru cei care nu cred…

DSC_4182