Zâmbet, fandare…medalie!


De-ale părinților

Autor: Laurențiu Benim, tatăl Mariei

– Hai, Mariuca, trezeste-te! Hai sus, ca acum trebuie sa plecam la concurs!
La ora zece si jumatate, dupa 13 ore de somn neintrerupt, Maria se scoala numai dupa ce aude cuvantul concurs. Intr-o ora, o ora si jumatate va trebui sa ajungem la un nou concurs de karate. Timp berechet ca sa ne spalam, sa mancam, sa facem un sumar de teme de la scoala, sa ne imbracam si sa intarziem.

La intrarea in sala de sport a liceului Anghel Saligny ne intampina o harmalaie de nedescris. Din fericire, pare ca nimeni si nimic nu e la locul sau si profitam de haosul din jur pentru a ne orienta. Ea isi cauta colegii impreuna cu Mihaela, eu caut cel mai bun loc de facut fotografii. Cum rar se intampla in viata, toti gasim ceea ce cautam si plecam fiecare la ale noastre. Maria isi incepe incalzirea alaturi de colegi, dar copilul din ea iese repede la suprafata, mai ales ca antrenorul ei, dupa mici indicatii sumare, a disparut. Se joaca cu colegii, alearga, se plictiseste, isi repeta sumar exercitiile. Mihaela trebuie sa plece inainte de vreme si ramanem doar noi doi.

Concursul se urneste cu greu, dar se urneste. Copiii sunt aliniati, saluta, se declara oficial ca “jocurile sunt deschise!” si se face apel la liniste. Hoarda de parinti are insa alta planuri. Fiecare isi cauta pozitii de jur imprejurul scenelor de concurs (sunt 3), navalesc care pe unde poate si toti bodogane arbitri, parinti si copii laolalta. Maria asteapta cuminte in dreptul primei scene impreuna cu colegii sai. Va concura la kata (demonstratie a unui exercitiu) si makiwara (miscari de lupta in fata unui fel de stalp). Pe neasteptate e chemata la cu totul alta scena si introdusa brusc in concursul de kata, direct in meciurile eliminatorii.

Maria concureaza cu o fata care are un an in plus si o centura mult mai avansata. Pe langa ea, pare ca executa miscarile lent si fara vana. Pierde previzibil si nu va putea lua mai mult de locul trei. Se plimba bosumflata intr-un colt al salii si tot ce pot sa fac este sa sper ca nu va ramane mult timp asa. Nu stiu cand trebuie sa participe la a doua proba. Ii spun ca trebuie sa vina la concurs de placere, nu pentru medalie, ca cealalta fata era prea avansata, ca la cealalta proba valorile vor fi mult mai apropiate, ca exercitiul ei nu a fost rau… in fine, genul de lucruri pe care le spui copiilor atunci cand ii vezi atat de amarati.

Timp de doua ore stam si ii privim pe altii in concurs. Incerc sa ii ridic moralul cu o banana si, cand si cand, cu glume. Radem intr-un tarziu impreuna planuind savante razbunari si simt ca i-a trecut supararea. Cand intra pentru a doua proba se vede ca e mai mult decat concentrata, e amorsata. Brusc nu imi mai gasesc locul din cauza emotiei care nu stiu de unde a aparut; ca doar nu suntem la primul concurs. Isi saluta simplu prima adversara, probabil o colega de club (Mihaela ar sti mai bine). Timp de un minut ambele fete efectueaza lovituri la stalp fara a-l atinge, altfel ar fi depunctate. Amandoua sustin ritmul, arbitrii nu au motive sa intervina, dar se vede ca Maria e superioara. Arbitrii dau totusi o decizie la limita in favoarea ei, insa nu pare a baga de seama. Si, foarte curios, desi efortul a fost destul de intens, Maria nu gafaie deloc, spre deosebire de adversara ei. Mai mult ca sigur ca asta se datoreaza celor chiar si 1000 de genoflexiuni facute intr-o singura sesiune de antrenament de-a lungul ultimilor saptamani.

Abia se asaza jos ca este si chemata pentru finala. Nu a avut luxul unui timp de odihna precum adversara ei. O vad privind incordata arbitrul pe sub gene si zambind cu nerabdare. Se da startul si totul se ia de la inceput: lovitura de picior, pumn, zambet, fandare sau cum i-o spune, din nou picior, zambet, fenta, lovitura dubla, zambet, zambet, zambet… Trec cateva secole, eu nu mai stiu ce fac cu aparatul, in sala harmalaia e mai absurda ca niciodata, oamenii se misca dezordonat in jur, arbitrii le urmaresc atenti, iar cele doua fete isi urmaresc incordate visul. Arbitrii le opresc intr-un tarziu (din nou, Maria nu gafaie!) si constata toti trei evidenta. Maria castiga o noua medalie de aur, poate cea mai meritata medalie a ei. Cand se termina, ma cauta din priviri si zambeste din nou, altfel.

Ne regasim toti trei, ne intoarcem acasa, mancam, ne ciondanim, ne impacam si ne hotaram intr-un tarziu cu greu sa ne apucam de lectii.
– Dar mai intai aranjam medaliile, da, tati?

1 2 3 4 5 6 7

Rețin chipul concentrat al Măriucăi, dar și zâmbetul deschis, care știe să privească dincolo de competiția în sine, știind să savureze bucuria momentului. Aceasta este Maria noastră: fluturaș cu cingătoare de luptă, veveriță cu mișcări agile și tigruț în apărare(preferatul ei…).
Felicitări pentru prezentare, domnului Benim, dar și pentru armonia relației tată – fiică!

Anunțuri

19 gânduri despre &8222;Zâmbet, fandare…medalie!&8221;

  1. Buna dimineata ! Si nazdravanul meu de nepotel EMANUEL FAGGIOLI( primul din dreapta ) practica JUDO !!!Daca as fi stiut cum sa procedez dpdvedere tehnic, l-as fi postat alaturi de ingerasii ce cu drag ii inveti de toate !!!Succes pe mai departe ! O zi superba suflet bun ! Cu stima , Aliosa.

    ________________________________

    • Bun gasit, domnule Aliosa! Ma bucura sentimentul de atasament pe care il aveti pentru nepotel, chiar daca acesta este departe fizic. Daca face judo cu aceeasi placere cu care face Maria karate, atunci simt ca este un baietel fericit.
      Va suntem recunoscatori pentru ca v-ati luat bilet pentru a sta pe banca celor care ne privesc activitatile, intr-un mod atat de afectuos! Fie sa aveti parte de senin in suflet!

  2. Anonim zice:

    Felicitari, Maria! Iti transmit si virtual, si, da, comunicarea face totul. Ca bonus la medaliile primite, te invit sa te joci cu Richi…nu-i asa ca te bucuri??

    • Sa poti trai inmugurirea unei aprecieri neasteptate, sa gusti din polenul adus de o boare delicata a unei fiinte bogata sufleteste si sa simti privirea unor ochi care iti pot patrunde cuvintele este cel putin o bucurie si cu siguranta o onoare! Pentru toate, multumesc!

  3. Cornelia Paraschiv zice:

    O poveste frumoasa care reda talentul, pasiunea si munca Mariei, maiestria literara a taticului si sprijinul neconditionat al mamicii. Felicitari tuturor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s