O minte care se îngrijorează


Cum apar îngrijorările părinţilor cu privire la copiii lor?

Anxietatea este răspunsul la o anumită vulnerabilitate biologică pe care unii dintre noi o au, precum şi la experienţele de viaţă pe care le-am avut şi în urma cărora am învăţat să recţionăm la teamă sau la frică prin comportamente neadecvate, cum sunt evitarea, amânarea sau agresivitatea.

Fiecare dintre noi avem o serie de convingeri despre cum trebuie să fie un părinte „bun”, „responsabil”. În funcţie de aceste convingeri, avem o anumită atitudine faţă de creşterea şi educaţia copilului. Dacă cred, datorită anxietăţii, că „lumea este un loc periculos” unde ” se pot întâmpla tot felul de nenorociri”, această convingere va influenţa comportamentul meu faţă de copil.

Când merg cu el în parc îi spun: „nu alerga că o să cazi!”, „nu te urca că poţi să te loveşti!”, „nu pune mâna că te murdăreşti!”. Şi fac asta pentru că aşa înţeleg eu să îmi protejez copilul. Astfel, copilul învaţă că acţiuni precum alergat, dat pe leagăn, stat pe iarbă reprezintă un potenţial pericol şi o ameninţare. Copilul va face aceste acţiuni cu teamă, cu teama că i se va întâmpla ceva rău.

Părinţii care se îngrijorează fac predicţii despre viitor şi, chiar dacă ele nu se adeveresc, ei continuă să le facă. Energia părintelui este „consumată” pentru îngrijorări şi predicţii şi mai puţin pentru acţiunile prezente. Predicţiile sunt o formă de planificare a evenimentelor viitoare. În anxietate însă planificarea este exagerată, iar mintea anticipează numai acele consecinţe catastrofale, negative.

Îngrijorările părinţilor sunt influenţate şi de experienţele timpurii din familiile noastre de origine. Un părinte hiperactiv, care în mod frecvent transmitea mesajul că totul este o ameninţare („vezi cum treci strada!”, „ai grijă cu cine vorbeşti!”,”ai grijă cum te îmbraci să nu răceşti!”) sau dimpotrivă, un părinte critic, care folosea pedeapsa în mod frecvent pentru orice („nu e bine, nu este cum mă aşteptam eu”, „eu te-am făcut, eu te omor!”,”faci cum spun eu, că eu îţi dau de mâncare!”) ne învaţă să fim hipervigilent la orice reacţie a celorlalţi din mediu, ca să prevenim critica, pedeapsa, respingerea. De asemenea, un părinte care ignoră şi neglijează, ne învaţă că este bine să ne descurcăm singuri, că nu putem depinde de nimeni, că nu putem primi ajutorul de la nimeni, pentru că o dată ajutorul primit, ignorarea reapare.

Cum putem învăţa alternative la îngrijorare?

1. Construieşte-ţi motivaţia. Acţiunea e diferită de îngrijorare

2. Alocă un timp pentru îngrijorări şi testează-ţi predicţiile!

3. Validează-ţi emoţiile

4. Acceptă controlul limitat

5.Renunţă la urgenţe

6. Exersează relaxarea

7.Exersează capacitatea minţii de a conştientiza prezentul

8.Observă-ţi gândurile

Bibliografie: „O minte care se îngrijorează” – autor: Domnica Petrovai, coordonator proiect: Diana Stănculescu – Slavaţi copiii

10 thoughts on “O minte care se îngrijorează

        • Cum nu exista o scoala a parintilor, si ei invata din mers! Nu tot ceea ce fac reprezinta o intentie de indoctrinare a copiilor sau de rea-vointa, doar ca unii asa au invatat din familiile din care se trag! Depinde de modelele pe care le-au avut si de felul in care s-au dezvoltat pe parcurs. Nu cred ca trebuie sa etichetam nici copiii,dar nici parintii.
          O seara placuta iti doresc si eu!

            • Ai dreptate! Numai ca nu poti interpreta ambitia lor ca fiind nejustificata. Ei vor sa le fie bine copiilor. Se naste o problema cand aceste dorinte nu sunt in concordanta cu ceea ce poate realmente copilul, cu capacitatile lui reale.Datoria parintelui este aceea de a incerca sa-l canalizeze pe copil si sa-l sutina, dar decizia pentru ceea ce va urma trebuie sa fie una constienta si nu impusa.
              Inteleg ca te nemultumesc unele situatii…poate nu toti parintii sunt deschisi spre a invata, dar macar o parte dintre ei sau dintre viitorii parinti sa fie deschisi comunicarii.
              Multumesc pentru ca impartasesti cu noi ceea ce simti, iar eu pledez pentru optimism!

  1. @ Buna ziua !
    “ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
    şi nu ucid
    cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
    în calea mea
    în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
    Lumina altora
    sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
    în adâncimi de întuneric,
    dar eu,
    eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
    şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
    nu micşorează, ci tremurătoare
    măreşte şi mai tare taina nopţii,
    aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
    cu largi fiori de sfânt mister
    şi tot ce-i neînţeles
    se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
    sub ochii mei-
    căci eu iubesc
    şi flori şi ochi şi buze şi morminte”

    Lucian Blaga
    Weekend perfect intr-o lume imperfecta !
    Aliosa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s