Exercițiu – joc (1)


Începe vacanța intersemestrială! Bucuria copiilor, destresarea părinților (sau poate, nu!) și puțină relaxare pentru profesori. Vă urez tuturor tihnă albă, plină de bucurii!

Vă propun un exercițiu-joc și las la aprecierea dumneavoastră spre ce parte vreți să înclinați:  o joacă, o problemă ce-și are seriozitatea ei specifică, ascultare parentală sau pur și simplu un chestionar.

„Ajungând acasă, o fetiță îi spune mamei sale: <<Mamă, la școală Marila și alte fete nu mă lasă să mă joc cu ele>>”

După dumneavostră, care este cel mai bun răspuns capabil să o ajute pe această fetiță, care se îndoiește de sine?

Răspunsul A:

„Marila este o fraieră, iar prietenele ei la fel, să nu-ți pese de ele. Și dacă ele nu sunt drăguțe cu tine, o să mă duc la învățătoare.”

Răspunsul B:

„A, ele nu te iau niciodată să vă jucați. Înțeleg, înțeleg… Te face să-ți amintești de vremea când erai mică și cei mari nu doreau să se joace cu tine, nu-i așa? De aceea ai avut anul acesta note mai puțin bune… Ți-e teamă că nu ești interesantă, că nimeni nu te iubește…”

Răspunsul C:

„Dacă fetele nu se joacă cu tine, înseamnă că sigur ai făcut tu ceva nelalocul său… Ar fi bine să-ți amintești ce ai greșit si să te duci la ele pentru a-ți cere scuze.”

Răspunsul D:

Altă variantă … O puteți propune dumneavoastră!

Interpretarea alegerilor o veți afla în următorul articol.

Anunțuri

Proba cabinei…de probă


Tinerii reporteri își fac cu greu loc printre standurile pline de haine dintr-un magazin de profil. Își întind cablurile, își pregătesc recuzita și fac probe de sunet. Au de realizat un reportaj radio și au ales cu grijă acest loc de glamour dat de croieli cu tendințe în modă, dar important și prin numele de marcă ce se înscria pe etichetele purtate la vedere.

Manechine distinse își etalează farmecul molipsitor pentru fashion victims, dar inert în prezentarea din vitrină. Cumpărătoare cochetuțe analizează cu grijă fiecare detaliu de formă, culoare și geometrie (fără a avea pretenția de a demonstra congruența triunghiurilor!). Vânzătoarele își iau mina de consilier în probleme de imagine și consideră că fiecare hăinuță pe care vreo clientă o analizează cu mai multă atenție este cea potrivită pentru siluetă, personalitate și pentru orice eveniment.

Sub presiunea mediului, potențialii cumpărători ajung la cabina de probă – un loc revelator al micilor nevroze și al marilor angoase ale clienților . Este primul pas…

– Bună ziua! Ne puteți spune care este starea dumneavoastră sufletească acum la ieșirea din cabina oglinzilor? În ce sens este cabina de probă scena marilor manevre asupra stimei de sine?

Reporterul îndreaptă microfonul spre tânăra care avea în mână o rochie de puternic mov, cu deschideri îndrăznețe spre umeri și spate. Aceasta nu a apucat să răspundă pentru că…

*

Sophie, o tânără de 28 de ani, are dulapul ticsit de haine pe care nu le-a îmbrăcat niciodată. În fiecare dimineață ezită în fața umerașelor și a sertarelor pentru că nu știe cu ce să se îmbrace.

Fusese educată să fie docilă, conformistă și să nu iasă în evidență cu fizicul ei. Acum era altceva, se credea neatrăgătoare având în vedere că nu era prea mult curtată. E hotărâtă să-și îmbunătățească stima de sine și se hotărăște să meargă într-un magazin vestit pentru a-și cumpăra haine la modă.

Simte în aer febra cumpărăturilor și mai mult de atât, devine una cu universul de freamăt, de atingeri, de căutări prin care trecea orice clientă. Se simte de-a locului, importantă, ca și cum face parte din elita celor care au gusturi alese. Se plimbă ca o cunoscătoare printre hainele frumos aranjate, chiar prinde curaj de a comenta alături de clientele fidele (acestea se cunoșteau după îndrăzneala cu care recunoșteau fiecare raion).

Ajunge la cabina de probă, iar când iese își admiră încă o dată produsul pe care îl ținea în mod valoros ca pe o spumă de curcubeu: o rochie de puternic mov, cu deschideri îndrăznețe spre umeri și spate.

Un microfon și o voce masculină o trezesc din reveeria care o cuprinsese. Ar vrea să răspundă, dar câteva fete cu fițe i-o iau înainte:

–  Astăzi totul m-a îngrozit! Fusta îmi place, dar pe mine nu se așază…

– Nu-mi place să văd adevărul în față în felul acesta! Cred ca m-am îngrășat!

– Totul e bine în minte, dar oglinzile astea…

Al doilea pas: întorcându-se acasă, Sophie nu mai este în acel univers artificial, ci în mediul ei real. Ea s-a intersectat pe scară cu un vecin și știe că a doua zi se va întoarce la serviciu. Rochia prea modernă, care făcea din ea o persoană ca cele din magazin, riscă prea mult să atragă atenția asupra ei într-un mediu obișnuit, care o cunoștea într-un anume fel. Își imaginează fețele cunoscuților și se răzgândește să poarte rochia care își va sfârși zilele în dulap…

Să-și schimbe serviciul…stima de sine…încredere…să reducă la tăcere criticul interior…să se accepte…să se bazeze totuși pe o susținere socială…să se afirme???

Imaginile erau neclare, degetele se desprind ușor de pe tastatură, spatele i se lasă încet pe spătarul scaunului și reușește să exclame cu un oftat: Magazinul acesta al lumii virtuale mă surprinde la fel de mult ca în cabina de probă!

O să îmbrac totuși rochia de puternic mov, cu deschideri îndrăznețe spre umeri și spate.

(Ar fi existat moda dacă oamenii nu ar fi avut probleme cu stima de sine? Simpla nevoie de frumusețe sau plăcerea de schimbare ar fi suficiente pentru mersul acestei industrii? Mă îndoiesc…)

Și totuși…magazinul real există!

Filmul lui Alex


Și-a jucat propriul rol în Competiția din Indonezia, de la Jakarta. A participat pentru prima dată alături de echipa națională la Concursul internațional de Robotică Educațională “World Robot Olympiad”.

Băiatul cu șuvițe umbrării a dat destinului un nou…destin! A primit totul cu o modestie revărsată în gesturi firești, cu toate că în fața lui s-a deschis o lume a cel puțin 30 de țări, cu reprezentanți ai unor culturi pe care, cel mult, le-ar fi putut visa. Experiența și-a trăit-o cu ambiție, dar și cu acea inconștiență a copiilor în fața unei realizări mărețe.

Alex, fostul meu elev, își învață regizorul că autenticitatea vieții este dată de încrederea că fiecare clipă a vieții își are universul ei de sensuri. Opriți-vă la:

             Minutul 2:02! 

Îl veți vedea pe Alex în postura unui învingător (chiar dacă echipa din care a făcut parte s-a situat puțin mai sus de mijlocul clasamentului): concentrat la ce-i spunea reprezentantul gazdelor, a decis să continue, hotărârea lui fiind suflare dintr-un gest ce pare și oftatul celui ce-și recunoaște limita momentului, dar și un nou avânt pentru a lupta cu ce va fi să vină…

În jurul său, elevi, părinți, profesori, o lume animată de dorința de a cinsti creativitatea și de a da copiilor șansa de a modela viitorul prin recompunerea prezentului. Felicitări încă o dată tuturor celor implicați și sper să pot reveni peste câțiva ani cu mesajul că România, reprezentată prin astfel de oameni, EXISTĂ!

Vă invit să vizionați filmul și nu uitați:

Minutul 2:02! STOP CADRU! Aici este autentic – este Alex!

Într-o lume în care părinții sunt în goana de a avea COPILUL PERFECT, pentru că ei-adulții, suferă de depresie, de stimă de sine scăzută sau au nevoi nesatisfăcute, într-o lume în care societatea pune presiune pe familia ce nu mai are timp să ofere copilului experimentare, joacă, descoperire, aspirații împlinite, familia lui Alex i-a fost alături în alegerile făcute, construindu-i încrederea în sine.

Uitându-mă la tine, Alex, mă simt mândră că am poposit odată lângă banca ta și că o parte din influența mea, pe care ți-am lăsat-o acolo, îți va ține loc de cărămidă pentru construcțiile din viața ta!

 Mulțumesc, Alex!

O filmare autentică


Minutul 2:02! STOP CADRU! Aici este autentic!

Trebuia să tragem cadrele din cel mult două filmări, deoarece camera își avea finitul vizibil. De pe un scaun înalt, neașteptat de sus, regizorul ne privea preocupat. Ne adusese pe platou după un concurs bazat pe audiții îndelungi și tensionate. Părea nemulțumit sau doar era perfecționist. Din multitudinea de variante pe care mintea lui le scornea mai repede chiar decât ființa lui, nu știa ce să mai aleagă ca și devenire.

Părea un leu în cușcă. S-a hotărât să coboare de pe piedestalul unde se simțea atotstăpânitor și a început să treacă în revistă tot ceea ce ajuta la desăvârșirea unei opere ca ale sale:

*scenariul îl alesese cu grijă: analizase toate interacțiunile umane care lăsaseră amprente memoriale și care îi hrăneau exuberanța irațională. Materialul era brodat pe alocuri cu arabescuri de ființe pe care le considera esențe de parfum unicat;

*decorul: sute de schițe, așezate într-o ordine cronologică specifică ceasului intern dat de anotimpuri pereche erau pregătite să capete planuri tridimensionale.

*costumele stăteau aliniate așteptându-și preluările, bucuroase că vor face parte din învelișul ființelor personaje.

O armată de oameni cu loc bine definit îi dădeau feedback pentru fiecare mișcare: producători, scenariști, directori de imagine, mașiniști etc., dar pentru toți răspundea EL – regizorul. Mai era și …bugetul, o îngrădire cinică pentru o astfel de punere în scenă!

– Reluăm filmarea! Penultima dublă! Atenție, se filmează! Motooor!

Băiatul cu șuvițe umbrării din prim-plan își  joacă rolul cu naturalețe, nefiind conștient de tot cadrul ce se desfășoară în jurul său. Își duce emoțiile firesc, dar trăiește profund! Nicio mască, niciun ascunziș, nu teatralitate, nu regie, nu șoaptă împinsă… se joacă pe el însuși!

– Xeli, ai jucat admirabil. Vom avea un succes răsunător! Știi, noi oamenii suntem construiți foarte interesant… Apreciem doar ceea ce obținem în urma unor eforturi intense și tindem să nu respectăm ceea ce ni se oferă prea ușor. Nu valorizăm bunătatea și dărnicia, ci îi considerăm atractivi pe acei oameni care ne fac foarte rar pe plac.

Tu oferi maturitate prin simplitatea și modestia valorică prin care te prezinți. Camera te iubește, toți din jur te apreciază.  Nu știu cum reușești, căci eu mă pierd în atâtea reguli și obligații…Cred că mă inspiri pentru ceea ce încă mai pot deveni!

– În primul rând nu m-a interesat să câștig în mod special, nu mi-am făcut un scop în sine. Am văzut în jocurile oamenilor mari că fac eforturi de a purta măști pentru a obține putere sau pentru a fi pe placul altora. Mie îmi place să fac ceea ce simt eu că mi se potrivește.

– Eu trebuie să-mi desfășor profesia, spune regizorul. Eu montez un film după propria-mi viziune, dar pentru a prinde viață, cei din jurul meu trebuie să-mi execute indicațiile.

– Mă gândesc că ai aprecia și părerile bune ale celor din culise, dacă se exprimă cu creativitate și soluții optime. Oriunde este loc de o libertate a voinței omului privită ca o independență totală față de necesitatea și cauzalitatea obiectivă.

*

Xeli se trezește uimit de gândurile filozofice pe care le putea enunța. Se freacă la ochi și privește spre bilețelul lipit de tatăl său pe ușa dulapului. Erau însemnări pe care le privise înainte să adoarmă. Își aduce aminte cum repeta cuvintele scrise cu majuscule: REGIZOR=DESTIN

Înțelegea că destinul îi va fi asemeni unui regizor, dar jocul actoricesc îi va aparține!

*

Mâine vă arăt filmarea!Totul este aici:

Minutul 2:02! STOP CADRU! Aici este autentic!

Poetul


Cu pas sprinten, cu o bucurie afișată pe chipul mângâiat de gânduri dragi, cu ochii iscoditori șoptește suav, dar ferm în același timp:
– Stimată domnișoară, ați văzut pe aici o ființă cu părul pădure ruginie și chip de panseluță catifelată? O caut de ceva vreme și i-am pierdut pașii când ne plimbam prin nori.
– Nu cunosc o astfel de fată, ciudat să spui așa….
– Vă mai pot spune că o cheamă Iarnia și este zveltă ca fulgul purtat de boarea caldă a primăverii.
– Tată, dar eu sunt Iarnia! Tu te joci?!
– Tu ești, draga mea?! Eu te văd ca pe o prințesă a ierbii și a zumzetului sublim de aripioare de zână.
– Îmi place când ești așa…artistic, tati! Hai să-ți arăt ce am construit!
Copila dovedise imaginație și pusese ierburi, frunze și crenguțe peste un așternut de mușchi, clădind un safir ce putea să se transforme în orice lucru sub blânda creativitate a unui cunoscător.
– Ai înțeles, tati, ce am adus pe această lume a grădinii poveștii mele?!
– Să-ți spun: aceasta nu este o frunză, ci este o umbră sub care te așezi când nu vrei să ți se vadă emoțiile; acestea nu sunt firicele de iarbă, ci sunt pensulele cu care vrei să dai culoare gândurilor; acestea nu sunt flori, ci sunt emoții scăpate din grădina sufletului tău, aceasta nu e rouă, ci este hidratarea pașilor tăi vii prin universul dintre lumi…Draga mea, dar tu ai construit atâtea metafore!
– Nu prea înțeleg ce vrei să-mi spui, dar îmi place, simt că ești fericit, pentru că-ți strălucesc ochii!
– Prințesă a pașilor lăsați pe pământul simțirii mele, am impresia că mă înțeleg mai bine privindu-te în joaca ta naivă și neatinsă de ipocrizia tăcerii absurde!
Uite, când poetul nu mai este poetul metaforelor, când simte că este previzibil, că este prea mult înțeles, prea mult descifrat….se blochează. Viața lui devine o realitate greu de suportat vrea să-si schimbe cumva cursul destinului.
– Se poate așa ceva, tati, se poate ca cineva să întoarcă curgerea unui râu?
– Da! Tu mi-ai arătat calea: poetul poate să se ducă și dincolo de metaforă, să caute astfel remodelarea, ca un inginer de construcții, ca un tip realist, că tot i se spune ca umblă cu mintea prin litosfera!

– Adică, nu o să mai fii poet?!

– Sentimentele firii romantice le am cu mine ca un bagaj genetic, așa că va fi greu să-mi reneg latura aceasta și nici nu-mi propun. Ceea ce pot face ar fi o DEVIRUSARE EMOȚIONALĂ, cu etape bine definite: înțelegerea pelerinajului din sufletul meu, ca fiind locul pe care îl veneram prin așezarea pe un piedestal a unor emoții ce nu-și mai au corespondent în reciprocitate; acceptarea finalului unei flăcări ce s-a transformat în pâlpâire absurdă; încrederea că se poate construi o nouă fundație chiar dacă substratul ei este tot o proiectare a propriilor aspirații.

Voi fi tot un poet, draga mea, dar într-un alt loc, alt spațiu și poate cu alte versuri legate de sufletul meu reîmprospătat și revigorat!

– Vom avea o nouă poveste!Îmi place, tati!

Cei doi plecară cu bucuria că l-a înțeles pe celălalt: fetița credea că tatăl o să fie alături de ea și la următoarea joacă din frunze, iar tatăl, încă slăbit de zbuciumul interior al unei regăsiri a sinelui, trăia cu speranța ca micuța lui să fii înțeles că poate avea suficiente resurse interioare cât să construiască mereu o poveste din viața ei!