(Re)creație


Chipuri angelice, obraji proaspeți, zâmbete încolțite din gesturi simple și candide, o libertate ludică ce cuprinde sufletele vesele: recreația mare! Percepția unei stări ce-ți cuprinde realitatea în ritm galopant: libertateee! Copiii se bucură mereu de această pauză, iar mie, copil fiind în pătrimea sufletului meu (celelalte părți fiind ocupate de stări ale unei femei ajunse la maturitate!) îmi este, prin consecință, proprie această întrerupere a unei continuități ce risca să devină plictisitor de obișnuită.

O (re)scriere când nu mai ai perspective de conotații pertinent înțelese, o (re)organizare când n-ai niciun pic de timp liber, o (re)creație când trebuie să dai ”refresh”,  pare a fi foarte complicat!

Să simplific: mă duc să joc șotronul și nici măcar nu contează că nu știu cu exactitate regulile urmate de copii…mă joc în felul meu! Cel mai mult mă amuză (e doar o mască!) când descopăr pe cei mici într-o harță veritabilă și totul pleacă de la faptul că fiecare știe o altă variantă de joc.

Uite, arunc pietricica în pătratul cu numărul 1 al șotronului. Dacă sar într-un picior, risc să-i supăr pe cei care doresc să o facă cu ambele picioare; dacă sar peste pătrat, risc să intru în conflict cu cei care aleg să-l parcurgă tot prin săritură. Ah! Am uitat să stabilim regulile de joc! Ei, lasă, nu-i nimic, nu mă mai gândesc la consecințe și trec mergând pur și simplu mai departe. Mă simt bine…mă joc!

De la capătul celălalt vine primul reproș: ”V-ați schimbat, doamna!”

Mă gândesc o secundă apoi îmi dau seama că am uitat să spun de la început care sunt condițiile de participare: jocul depinde de experiența participanților (dacă au mai trecut sau nu prin această experiență), de așteptările pe care și le stabilesc de la început (performanță sau menținere la un nivel minim acceptat), de flexibilitatea celor cu care interacționezi (au ei capacitatea de a accepta faptul că pe parcurs trebuie să înveți să te adaptezi schimbărilor care apar inevitabil?), de capacitatea de a primi adevărul oricât de dureros ar fi, acela că ai putea greși (cu deschiderea că odată acceptându-l, te poți mobiliza pentru o nouă strategie de repliere).

Nu încerc vreun răspuns…De unde știu că ce am a spune e mai frumos, mai bun decât tăcerea?

Arunc o altă pietricică, e ultima și poate încheia jocul. Mă uit cu mândrie: voi încheia astfel încă o generație! Aleg să mă întorc la primul pătrățel al șotronului țopăind într-un picior. 8, 7, 6 … număr  și rememorez ceea ce știu eu cel mai bine să fac…să iubesc copiii! Pare simplu, nu?! De ce nu ar fi?! Sunt copiii mei de aproape patru ani, ne petrecem diminețile privindu-ne lung și absorbindu-ne gândurile, ne sprijinim la fiecare încercare, ne întristăm ca mai apoi să aducem soarele, ne impunem competiție ca mai apoi să gustăm rezultatele. Mă împart zilnic pentru 23 de suflete ce așteaptă apa ființei mele, însetați fiind de cunoaștere și devenire.

Și totuși…e mai complicat de atât!

Pe margine, fiind foarte atente la detalii, sunt acele priviri parentale, care dau verdicte extrăgându-se uneori din rolul primordial de entitate familială cu responsabilitate și care își lăsă propriile frustrări pe umerii altcuiva, cineva care poate să ducă poveri…și cine cred ei că ar fi cel mai potrivit în rolul acesta? Evident, persoana mea…

Eu, mă întorc la copii, pentru că doar o clipă am fost distrasă, iar ei au nevoie de mine, mă întreabă cine este la rând la șotron. Așteaptă într-o provocare sfredelitoare să mergem mai departe…iar noi, sărim într-un picior și facem ce știm mai bine: ne luăm o porție de (re)creație și facem din fiecare zi un alt basm. Copii, nu s-a schimbat nimic: vă iubesc la fel de mult, iar restul e doar conturul unui alt șotron în care nu a mai încăput jocul nostru.

Ca orice început, ne aducem aminte de visul ce l-a creat: prima zi de școala, clasa a IV-a – ALBUM FOTO Cadrele mă uimesc continuu prin încărcătura sufletească a unor ființe mici ce dau universuri atât de mari, dincolo de ”micismele” noastre posibilități de explorare!

DSC_4238 DSC_4242 DSC_4249 DSC_4252 DSC_4256 DSC_4263 DSC_4267 DSC_4275DSC_4216

Epilog! Pentru cei care nu cred…

DSC_4182

 

Roboți pentru Indonezia


Vă iubim Doamna învățătoare!!!!!!!!!!!!!!!!!!

*

DESPRE EL!

A făcut parte din viața mea timp de patru ani. Primul impact a fost reprezentat de istețimea și dezinvoltura lui. Apoi, când am devenit parteneri în familia de dimineață, și-a arătat latura sensibilă și atașamentul pentru stabilitatea de acasă. Primul impact cu responsabilitatea l-a surprins nepregătit… a și plâns după ai lui!

Totuși, ambiția l-a ajutat să-și găsească repere de stabilitate și să devină în scurt timp un preferat al meu, dar și al mediului nostru. Nu era nevoie să se piardă în amănunte pentru a se exprima, fiind o persoană stăpână pe capacitățile sale. Eu, recunosc, îi ceream mai mult și-i ridicam ștacheta pentru noi provocări. Era o bucurie să-l știu atât de receptiv, dar și atât de plăcut de colegi și mai ales de … colege.

Constrânsă de regulamente, i-am cerut să se tundă, cu toate că-i apreciam look-ul în trend, dar pletele-i concurau deja cu ale mele. Mi-aș fi dorit să-l pot lăsa liber în alegeri, dar nu era momentul… (Dragul meu, sper că acum mă înțelegi…!)

ALEXANDRU SIVU

Pe 15 iunie 2013, la București a câștigat cu echipa prima competiție națională de Robotică Educațională „World Robot Olympiad”.    Acum este în Indonezia, la Jakarta

Reprezintă România la competiția internațională de robotică

– în materialul din link se află și un film cu participarea lui la PRO TV –

Concurenți din 30 de țări

O performanță de nivel maxim!

Despre mine….

Stare: o incredibilă surpriză transformată în șuvoi de bucurie, mândrie și prețuire;

Trecut proiectat în prezent: fostul meu elev Alexandru Sivu, a concurat la sfârșitul clasei a IV-a, pentru un loc la Liceul Tudor Vianu din capitală. Bazat pe o programă specifică, examenul a fost dificil, dar Alex l-a promovat. Acum este în clasa a VII-a, iar ecourile despre activitatea lui sunt încântătoare!

Mesajul lui:   Vă iubim Doamna învățătoare!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Am găsit în căsuța de email această declarație, alături de link-ul prezentării deosebitei performanțe. Nu a fost nevoie de mai mult să înțeleg bogăția de sentimente ce l-a conținut și nu a fost decât un pas spre acea stare pe care mi-a oferit-o Alex în prima zi de școală: am plâns având ca izvor… o infinită satisfacție!

Mesajul meu:

Dragă Alex, mă determini să-mi caut cu greu cuvintele, deoarece gestul tău îmi desăvârșește profesia! O să întelegi tu mai târziu…

Mi-aș dori  ca roboții voștri din lego să vă asculte, să respecte traseele pe care le-ați determinat, să execute comenzile cu mare precizie și să vă clasați cât mai sus pe podium.

Te felicit pe tine, pe colegii tăi, dar și pe profesorii care te-au îndrumat și sper ca indiferent de evoluția din Indonezia, să trăiești împlinirea pentru o realizare de excepție.

Transmit un gând de prețuire și părinților tăi, care își văd înțelepciunea și măiestria de făuritori de suflete curate, în ceea ce ai devenit. Știm prin câte provocări au trecut ca tu să-ți urmezi visul și au din partea mea plecăciuni de prețuire!

P.S. Uneori, îmi este greu să primesc complimente … își au și ele rostul și măsura lor. Blogul acesta este o chintesență a lucrurilor frumoase și implicit a aprecierilor pozitive, dar satisfacția ca un fost elev să-ți mulțumească după ce relația de școală s-a încheiat, este…incomensurabilă și nu o puteam ține doar pentru mine, trebuia să o împărtășesc… Mulțumesc pentru că-mi sunteți aproape!

Avem o campioana nationala la karate!


DE ALE PĂRINȚILOR – o rubrică adresată părinților care doresc să împărtășească cu noi idei și sentimente

Autor: Laurențiu Benim

„La câteva minute dupӑ ce se încheie finala, cineva aduce întâmplӑtor în discuţie numele Doamnei. Maria, care tocmai se aşezase pe un scaun și își aruncase cât colo echipamentul, ciorapii și adidașii, sare literalmente în sus:

– Chiar, vreau să o sun pe Doamna! Să îi spun și ei.

Nu mi se pare cӑ e momentul. În salӑ e gӑlӑgie și nu ne putem auzi, iar afarӑ este în continuare frig. Și apoi încӑ nu am terminat discuţia. Bun, a câștigat titlul naţional la kumite (luptӑ cu adversar), ne simţim extraordinar şi suntem mândri de ea. Acum însă bucuria s-a mai estompat, suntem cu toţii, nu-i aşa, oameni în toata firea și trebuie sӑ vorbim, la cald, despre anumite circumstanţe ale victoriei. Despre acelea care depinseserӑ de ea.

Cӑci fiecare concurs repetӑ implacabil acelaşi coşmar. Organizarea este mai mereu greu de calificat altfel decât eufemistic. Timpul de aşteptare este enorm și neclar, practic nu se poate afla cu precizie când urmeazӑ sӑ intri în concurs. Copiii ajung sӑ se plictiseascӑ și nu își mai repetӑ cum trebuie exerciţiile. Nu mai vorbesc despre cât de relaxat te poţi uita ca pӑrinte, în premierӑ, cum propria fatӑ își împarte lovituri cu altele. Și se poate şi mai rӑu: culmea absurdului este cӑ își petrece timpul râzând şi jucându-se împreunӑ cu fata cu care va disputa finala. Și cu care convine de comun acord cӑ o va învinge. În loc, gândesc eu, sӑ ia în serios meciul, sӑ se gândeascӑ la punctele ei slabe, sӑ intre carevasazicӑ în atmosfera de competiție. Le trag pe amândouӑ lângӑ meciul unei colege mai mari și le arӑt cât de concentratӑ este și cât de serios luptӑ. Dupa câteva minute de relativӑ atenţie, pleacӑ amândouӑ sӑ susţinӑ alţi colegi de vârsta lor. N-au nici-o treabӑ, nici-o grijӑ.

Când în sfarşit sunt chemate în concurs, arbitrul le trimite înapoi să își dea jos agrafele și cerceii. Meciul începe într-un târziu în faţa unor pӑrinţi gata să sucombe de atâta tensiune. Fetele se cunosc bine și te astepţi la un meci cu puţine puncte de o parte şi de alta, aşa cum sunt toate meciurile. Îndrӑznesc chiar un pronostic, pe care îl ţin superstiţios pentru mine: cinci la trei, pentru Maria fireşte. Bănuim deja desfӑşurarea și asta ne mai linişteşte puţin. Avem ceva de care să ne agӑţӑm, avem un sentiment de securitate aşa minor cum este. Descoperim repede cât de naivi suntem. Din prima secundă Maria și Antonia se aruncӑ una asupra celeilalte și o ţin tot aşa timp de trei minute şi jumӑtate într-un ritm ameţitor. Atacӑ amândouӑ în permanenţӑ, fӑrӑ pauze, fӑrӑ timpi morţi, dar și fӑrӑ vreo apӑrare. Arbitrul nu face altceva decât sӑ contorizeze încontinuu puncte. Existӑ o consistenţӑ a atacurilor, o îndârjire de a nu da un pas înapoi, decât doar pentru a pregӑti mai bine o altӑ loviturӑ. Dacӑ apӑrarea lor este aproximativӑ, se vede însă cӑ fetele au o tehnicӑ bunӑ de atac, pentru cӑ sunt puţine lovituri la întâmplare sau în aer. Tot mai multӑ lume se strânge în jurul nostru atrasӑ de cursivitatea luptei şi de execuţii aproape simultan simetrice. Este imposibil să poţi anticipa cum se va termina. Încetul cu încetul însӑ un lucru ciudat se întâmplӑ. Meciul acesta pe muchie de cuţit, consistent și foarte spectaculos începe să îmi placӑ şi ajung sӑ îl urmӑresc aproape relaxat. De pe margine pare mai mult o demonstraţie decât o luptӑ și regret cӑ se apropie de sfârşit. Maria puncteazӑ mai bine spre final, iar când meciul se încheie și privim tabela, aceasta aratӑ un incredibil 16 la 12. Este de departe cel mai mare scor din concurs și aşa va rӑmâne pânӑ la sfarşitul competiţiei.

Doamna o felicitӑ la telefon şi, dupӑ ce mai vorbeşte cu ea, îmi spune cӑ s-a simţit impresionatӑ pentru ca am sunat-o. Nu apuc să îi spun cӑ Maria se gândise de una singurӑ la asta. Probabil era dorința unui copil de a-și ştii împӑrtӑşit momentul de fericire, nu ştiu. Gândul meu este tot la discuţia neterminatӑ, despre cât de superficial a pӑrut cӑ trateaza meciul, care putea sӑ se încheie oricum. O trag pânӑ la urmӑ mai într-o parte și reuşesc să îi pomenesc printre altele de cum a câștigat doar pe final.

– Tati, la antrenamente eu am avut multe meciuri cu Antonia. Ea nu este aşa de antrenatӑ ca mine și ştiam cӑ va obosi. Am forţat-o să loveascӑ mereu şi, când a obosit, am inceput să fac eu puncte. Și am câștigat.

– … Adicӑ ai avut un plan în timpul meciului?

– Normal.

Competitia – „Campionatele nationale de karate shito-ryu” – a fost pe 12 octombrie la Izvorani. Grupa Mariei a fost, daca am retinut bine: fete, 8-9 ani, kumite. Destul de fragmentata categoria (ideea este sa fie premii cat mai multe), dar a fost o partida atat de frumoasa ca nu mai conteaza nimic acum.”

FINALA COMPETITIEI – ALBUM FOTO (imagini deosebit de expresive!)

„Fluturasul meu cu cingatoare de lupta” , aduci atata gingasie dincolo de aspectul razboinic al duelurilor tale! Am urmarit filmul si am fost emotionata sa te vad atat de sigura pe tine, cu piciorusele si manutele care au fost atat de versate in a oferi miscari de tactica bine gandita. (As vrea sa-ti mai spun ca m-ai surprins deosebit de placut cu telefonul pe care mi l-ai dat pentru a impartasi alaturi de mine ceea ce ai realizat.)

Te felicit oferindu-ti o cununa de lauri aurii si imbratisari care sa aduca toata pretuirea mea!

Bravo, Maria, campioana nationala la karate – 2013!

„Copiii mei”: Matei Stănuca (Baobabul – „Copacul exotic cu capul în jos”)


De ce aţi merge tocmai în Madagascar ca să vedeţi „Copacul exotic cu capul în jos”? Se află aici, în Orăşelul D, chiar în centrul său, pentru că-i place să atragă atenţia. Staţi puţin, nu etichetaţi pripit: nu este o personalitate care vrea cu tot dinadinsul să iasă în evidenţă, ci pur şi simplu, oferă atât de mult şi atât de multe, încât ceilalţi sunt atraşi de neobosita lui cunoaştere.

Vorbe cam mari pentru un copăcel în creştere, dar dacă îl veţi cunoaşte o să-mi daţi dreptate.

*

Curriculum Vitae

Numele şi prenumele de fiinţă cuvântătoare: Matei Stănuca

Numele din Orăşelul D: Baobab

Pseudonim: „Copacul exotic cu capul în jos”

Regn: Plantae

Ordin: Malvales

Familia: Bombacaceae

Locul de muncă pentru care se încadrează: Institutul de Cercetare a Mecanismelor Inteligenţelor verbal-acţionale, fără supape de siguranţă

Experienţa profesională: elev performant ce dispune de diplome de EXCELENŢĂ la concursurile şcolare desfăşurate la toate nivelele: pe şcoală, pe sector, pe municipiu şi la nivel naţional

Educaţie şi formare: câţiva ani de grădiniţă, doi ani de şcoală primară şi nenumărate studii aprofundate de interogaţii fără sfârşit, de curiozităţi epistemologice,dar şi cursuri de kinesiologie (ştiinţa mişcării)

Competenţe personale:

– baobabul Matei are ramurile asemănătoare rădăcinilor şi de aceea are aspectul unui copac exotic cu capul în jos. Această trăsătură l-a adaptat pentru a deveni cel mai sprinţar exemplar: îţi va da răspunsurile exacte chiar dacă se află pe sub masă, rădăcinile fiindu-i undeva, în aer; TRĂSĂTURA DOMINANTĂ presupune deosebita capacitate de adaptare intelectuală la orice provocare, el fiind un tot: rădăcinile care extrag seva sunt totuna cu crengile care devin astfel mijloc de cunoaștere continuă prin absorbirea a tot ce-l înconjoară.

– are o curiozitate de copac flămând şi ar asimila tot dioxidul de carbon din cărţi, din muzee, din tot ceea ce poate scoate cunoaşterea. Are o bogată cultură generală, citeşte mult (chiar pe sub plapuma de crengi, cu lumina ascunsă) şi întreabă despre…tot! Memorează cu o formidabilă uşurinţă şi îi place poezia.

– este o fire jucăuşă, adoră umorul, aşa încât i s-a întipărit un mare zâmbet pe trunchiul său recunoscut de mare. Îi place enorm să povestească sau să-şi împărtăşească impresiile, drept pentru care interlocutorii se mai ascund din când în când sub umbra lui ca să mai ia o pauză…

– ce nu-i place?! Nu prea are răbdare să traseze în planuri numite „caiete”, semne care se pare că poartă numele de „litere”. I se pare o pierdere de vreme să transcrie sau să copieze însemne, atâta timp cât el are atâtea de spus!

Alte interese:

CE MAI FAC COPIII ÎN ZIUA DE AZI

LUMEA MAGICĂ A COSMOSULUI

PINOCCHIO DIN NOU SUB LUPA COPIILOR

PROIECTUL GREEN BEE

DE PRIN VACANŢĂ ADUNATE

– până şi floarea lui este pusă pe şotii: pare o păpădie acrobată!

Fișier:Adansonia digitata 20050823 flower.gif

Antoine de Saint-Exupery a scris in „Micul Print„:

„… baobabii nu sunt copăcei, ci niste arbori cât bisericile de mari şi că, dacă ar lua cu el chiar şi o întreagă turmă  de elefanţi, turma aceasta tot nu i-ar putea veni de hac nici macar unui singur baobab.”
„… de un baobab, daca prinzi de veste prea târziu, nu te mai poţi descotorosi niciodata. Năpădeste întreaga planetă. O străpunge cu rădăcinile. Şi dacă planeta este prea mica, şi daca baobabii sunt prea mulţi, o fac să sară-n aer.”
Dragul meu Matei, eşti provocarea acestei generaţii, deoarece eşti cel mai mic ca vârstă (aveai 5 ani şi 9 luni la intrarea în orăşel). În trunchiul tău ai cuprins multă energie şi dorinţă de a învăţa. Acum eşti o mândreţe de „baobab”, o încântare pentru cine te are în grădina sa…iar eu te prind de rădăcini şi nu-ţi mai dau drumul! Am multă încredere în tine şi îţi doresc să ajungi astronaut, aşa încât să poţi duce în alte lumi toată minunea care sălășuiește în tine!

„Copiii mei”: Radu Turneanu (Arborele Mamut)


Ne aflăm la liziera pădurilor ce mărginesc tărâmul Orăşelului D, unde orice vis poate deveni realitate. Aici, copiii – fidelităţi poleite cu sincerităţi – îşi transferă fiinţa în creaţii ce le definesc personalităţile.

Uneori avem nevoie de un vârf, unul în care să te aflii pentru a cuprinde toată perspectiva realului, dar şi a proiecţiei oferite de mintea ta. Haideţi să urcăm în Sequoia, o creaţie măreaţă a naturii, pe care îl identificăm ca fiind copacul unei dualităţi complementare: pe cât de impunător este ca statură, pe atât este de ataşat trăsăturilor de fineţe şi de blândeţe. Aţi văzut vreodată un sequoia cântând la chitară?!

*

Vorbim despre el, Arborele Mamut – Radu Turneanu. Ne invită să-l atingem, să-l parcurgem ca pe un drum ascendent al scoarţei tinere, care îşi îndrumă seva spre permanentă cunoaştere.

Să fii acolo, sus, în vârful celui mai înalt copac, este un act de curaj! În primul rând trebuie să vrei, să ai motivaţie, iar cea mai stăruitoare mobilizare este cea interioară.  Trebuie să înfrunţi urcuşul drumului luptând cu propria neîncredere. Radu a reuşit! A venit mai târziu în orăşelul nostru, cu toate că seminţele lui fuseseră plantate demult în pământul lui „D” şi a fost îndrăgit imediat, fiind ales de colegi ca „şef al clasei”.

În al doilea rând, odată ce vrei să fii la înălţime trebuie să accepţi că vei întâlni obstacole nebănuite şi trebuie să dai dovadă de maturitate pentru înfruntarea lor. Pentru Radu, adaptarea la mediul unei clase ambiţioase nu a constituit un efort, dar asta pentru că a muncit enorm! Ramurile lui au trecut prin încercările concursurilor, frunzele şi-au lăsat nervurile în zecile de pagini lucrate din culegeri, rădăcinile şi-au consolidat perseverenţa zi de zi printr-o pregătire exemplară pentru lecţiile şcolare şi, sper, şi pentru cele ale vieţii.

În al treilea rând, după munca asiduă, atunci când idealul ţi se transpune în reuşită, important este să stii să faci faţă beţiei împlinirii. Radu a ajuns sus şi poate să o facă în continuare, cel puţin la fel de mult. A fost reprezentantul clasei (alături de alţi câţiva colegi) la etapele naţionale ale concursurilor de limba română şi de matematică, unde a avut rezultate minunate. Nu lipsit de importanţă este şi procesul de fotosinteză a clorofilei picurate pe testele de la toate disciplinele şcolare, prin care s-a eliberat oxigen sub formă de calificative de „Foarte Bine”, la care se adăugau felicitările pentru  imaculata rezolvare a problemelor sau acurateţea gândirii.

„Arborele Mamut” al clasei noastre, Radu, ne priveşte „de sus” cu modestie şi pe cât de înalt este în plan fizic, pe atât de măreţ este interior prin sesibilitate, prietenie, talent artistic. Este un sequoia care cântă la chitară, recită încântător şi relaţionează cu copiii ca un foşnet blând. Un singur lucru îi trădează vârsta încă fragedă în ascensiunea unui înalt ce se vrea şi mai sus: este lipit de mama lui, pe care o divinizează. Sunt convinsă că-i va putea demonstra independenţa şi maturitatea în acceptarea responsabilităţii atunci când va alerga după norii plini de ambiţii!

Amintiri din vacanţa de iarnă

Din dragoste pentru animale

La braţ cu Messi

Dragul meu Radu, mă încântă înălţimea la care ne-ai adus şi-ţi spun cu toată deschiderea: „Sunt mândră de tine!” şi concluzionez: „Eşti măreţ, cavalere al Ordinului Arborilor Mamut!”

Aţi încăput cu privirea tot peisajul? Cred că nu…Nu aţi văzut „Copacul cu capul in jos”! Să vă povestesc…