Vacanța pleacă, amintirile rămân!


DE ALE PĂRINȚILOR – o rubrică adresată părinților care doresc să împărtășească cu noi idei și sentimente

Autor: Gabriela Covalciuc

Bine v-am regasit!

Asa cum ne-am obisnuit de-a lungul anilor, va timit, la sfarsit de vacanta scolara, cateva impresii si fotografii, menite sa ne pastreze vii cele mai frumoase amintiri.

*

A fost odata ca niciodata o zapada atat de bogata incat ajungea pana la primul cat al blocurilor. Si, odata cu ea, a venit si vacanta care desparte cele doua semestre scolare. Ba, mai mult, zilele de vacanta s-au inmultit cu doi, probabil…pentru a le arata copiilor cat de usor se invata tabla inmultirii. 

Prima zapada, cea mai buna prietena a copiilor, a sosit, in aceasta iarna, chiar cu o saptamana inainte de instalarea vacantei, de parca ar fi complotat cu cei mici intr-o diversiune scolara. E inutil sa mai spun ca, 78% din timpul liber pe care i l-a daruit vacanta, Cristi l-a petrecut printre transeele, nametii si bulgarii de zapada. Restul procentelor de pana la 100% reprezentau momentele de asteptare a procesului de uscare a intregii duzine de manusi. Bine, au fost si perioade in care s-a citit, s-a repetat tabla inmultirii si s-a finalizat Gazeta Matematica, dar acestea nu pot fi cuantificate in procente, fiindca nu sunt compatibile cu sintagma „vacanta scolara”. 

Iata-ne, astazi, ajunsi in ultima zi de vacanta! De maine, lista prioritatilor se va inversa putin, in sensul in care tabla inmultirii va lua locul partidelor de sah, ortogramele vor inlocui vechiul joc „Fazanul”, iar temele de zi cu zi vor diminua considerabil timpul alocat jocurilor pe playstation sau batailor cu zapada. Dar totul e bun si frumos atunci cand se petrece la timpul lui, iar maine vom porni intr-o noua etapa educativa in timp ce amintirile din vacanta ne vor insoti pe tot parcursul noului drum. In asteptarea bucuriei revederii, va salutam din vacanta…inca!

La buna vedere, Cristian si mami!

*

Intrucat gongul este pe cale sa bata, va doresc sa pasiti in cea de-a doua parte a filmului scolar cu speranta ca, impreuna cu elevii Dvs., veti ajunge acolo unde v-ati propus, la inceputul anului scolar! Succes in tot ceea ce veti intreprinde si nu uitati ca si noi, parintii, suntem aici, iar, in caz de nevoie, e suficient sa stigati un SOS si vom fi acolo!

Cu drag si pretuire,
Aceeasi, Gabriela
Dragii mei copii, ne vom relua programul dimineților noastre într-un nou semestru și vă transmit speranța și bucuria de a trăi împreună momente frumoase din viața școlară! Nădăjduiesc că alături de noi, părinții și bunicii, vor avea energia și înțelepciunea de a ne susține cu brațe de gânduri dragi, cu prezența mereu proaspătă și cu implicare reală!
SĂ ÎNCEAPĂ ȘCOALA!
Mulțumesc mult doamnei Gabriela Covalciuc pentru minunatele impresii, pentru cuvintele darnice și vă las să vă bucurați de amintirile ce vor hrăni momentele de nostalgie!
Fotografii cu Cristian, îngerașul zăpezii:
(10)IMG_0206 (9)IMG_0176 (8)IMG_0169 (7)IMG_0166 (6)IMG_0192 (5)IMG_0188 (4)IMG_0186 (3)IMG_0182 (2)IMG_0171 (1)IMG_0167

 

Terapia de cuplu la stadiul de muguraș (2)?!


Certitudine: doi elevi, un băiat și o fată, au avut un conflict comportamental;

Soluția ancoră: așezarea copiilor în aceeași bancă și solicitarea înțelegerii emoțiilor celuilalt;

Soluția ramură: discuție cu părinții despre cele întâmplate;

Măsurile celor două familii: punerea face-to-face a personajelor și crearea condițiilor pentru a le arăta beneficiile unei bune înțelegeri;

Dovezi: o prezentare cu implicare și…implicații!

*

DE ALE PĂRINȚILOR – o rubrică adresată părinților care doresc să împărtășească cu noi idei și sentimente

Autor: Laurențiu Benim

„De câţiva ani, ori de câte ori se iveşte ocazia, alergӑm pentru câteva zile în zona Sighişoarei. Locul de descӑlecat este Daneş, sat pe care, având în vedere cât de greu mai găsim locuri de cazare acolo, nu îl voi descrie drept o locație splendidӑ. O parte din timpul petrecut acolo îl alocӑm excursiilor în satele din jur, unde, uneori, descoperim tot felul de comori.

Un astfel de sat este Biertan și biserica fortificatӑ localӑ. Chiar lângӑ bisericӑ, între ziduri, există o construcţie cu o singurӑ camerӑ, în ale cӑrei firide astӑzi se mai poate gӑsi câte un ou de liliac pasӑre. La un moment dat în epocӑ, divorţurile ajunseserӑ sӑ se facӑ cu o lejeritate alarmantӑ, aşa cӑ destinaţia camerei se schimbase cӑtre rezolvarea problemelor din cӑsnicie. Soţii care doreau să divorţeze erau, la propriu, închişi împreunӑ aici o perioadӑ, având la dispoziţie un singur pat, un singur scaun, un singur set de tacâmuri şamd. Camera era bine închisӑ cu un mecanism complicat format din nouӑsprezece zӑvoare, a cӑrui siguranţӑ fusese fӑrӑ îndoialӑ doveditӑ în timp și pe care Maria reuşise de la prima vizitӑ să îl blocheze temporar (am descoperit ulterior cӑ de fapt uşa și mecanismul erau de la o altӑ camerӑ, una de valori). Decuplaţi astfel de cotidian, soţilor li se dӑdea şansa sӑ se regӑseascӑ și sӑ işi rezolve pe cât posibil problemele. Rezultatele par sӑ fi fost remarcabile în comunitatea sӑseasca de la Biertan, deoarece divorţurile înregistrate în cateva sute de ani se vor fi numӑrat pe degetele de la o singurӑ mânӑ.

*

Sunt unele metode de educaţie care nu au o legӑturӑ cu timpurile, cu vreun loc sau o culturӑ anume, ci se înscriu aproape în ordinea naturalӑ a lucrurilor. Aşezarea faţӑ în faţӑ întru buna-înţelegere se poate afla și în zilele noastre în orӑşelul cu delfini. Un astfel de episod a avut loc într-una din ultimile zile de şcoalӑ și a avut drept protagonişti douӑ personaje locale, care au împӑrţit, de nevoie, pentru o scurtӑ vreme, o singurӑ bancӑ. Mai târziu, în plinӑ vacanţӑ, cei doi s-au reîntâlnit și au petrecut împreunӑ o zi întreagӑ.

Imaginile de mai jos curg de la sine și spun singure o poveste fӑrӑ a mai fi nevoie de cuvinte.

ALBUM FOTO:
https://plus.google.com/u/0/photos/117205628836262621858/albums/5911683694978818129

P.S. Mii de mulţumiri Iuliei S. pentru fotografii.

Oare, în cӑmӑruţa aceea austerӑ dintr-un sat-cetate ascuns printre dealuri, cei doi nu descopereau cumva cӑ închiderea era de fapt o deschidere?

*

Transmit aprecierea mea pentru aceste familii care au  luat în serios rolul de mediatori și au manifestat un stil democratic la proba meseriei de părinte!

Acum, am putea spune la fel ca într-o poveste cu final fericit, că „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar…dar…viața ne spune că realitatea se desfășoară și dincolo de momentul „nunții”: copiii mei au avut un nou conflict!!! Va urma episodul al III-lea care aduce o poveste a unui cuplu în miniatură!

Până atunci, vizionați albumul foto! Este a – do -raaa -biiil!!!

Maria=Matei

Articol de regulament: strategia perseverenței


DE ALE PĂRINȚILOR – o rubrică adresată părinților care doresc să împărtășească cu noi idei și sentimente

Autor: Laurențiu Benim

„Cu câteva zile în urmӑ mӑ întorceam de la serviciu într-un vagon ş-aşa, ş-aşa de aglomerat, cum ar spune Maria. La una din staţii au urcat douӑ femei cu câte un copil în braţe. Am realizat repede cӑ nu sunt români, pentru cӑ nu aparţineau realitӑţii noastre. Amândouӑ trecute de prima tinereţe și (în lipsa unui termen potrivit) uşor overweight…

– Cuuum?!
– Aăă, adicӑ nu erau slabe.
– Adicӑ grase?
Mӑriuca, e urât sӑ zici „grase”. Erau puternice. Îţi spun mai târziu ce e ӑla eufemism.

…îmbrӑcate cu haine lejere și cu o atitudine relaxatӑ. Copiii, un bӑiat și o fatӑ de 5-6 ani, aveau cel mai blond pӑr pe care l-am vӑzut vreodatӑ. Mamele au reuşit sa se aşeze într-un spaţiu ceva mai liber și sӑ facӑ rost de un scaun prin bunӑvoinţa unui domn.

Primul lucru pe care l-a fӑcut băieţelul a fost să se întindӑ dupӑ singura jucӑrie pe care pӑreau să o aibӑ și care se odihnise pânӑ atunci în mâna fetei. Nu am reuşit să îmi dau seama ce fel de jucărie era, pӑrea ceva între robot și hipopotam cu aripi. Dupӑ cum am zis, nimic legat de aceste personaje nu era familiar. Fata a dat pur și simplu drumul la jucărie fӑrӑ vreun protest. Apoi s-a ridicat în picioare pe genunchii mamei sale, care se odihnea pe scaunul liber, a prins în mâini douӑ mânere de susţinere de pe barӑ și a început să se balanseze înainte și înapoi precum un gibon.

(„Ce idee!” i-au zâmbit Mariei ochii.)

Febril și cu ochii mӑriţi, băiatul a dorit evident să facӑ acelaşi lucru. S-a adresat fetei într-o limba hârâitӑ…

– Cum adica „hârâitӑ”, tati?
– Știu şi eu? Cred cӑ erau olandezi.

…apoi i-a întins jucӑria. Fata a luat-o şi, având acum o mână ocupatӑ, a trebuit să își întrerupӑ exhibiţia. Băiatul a preluat mânerele rӑmase libere și a purces la legӑnat cu tot cu mama proprie, care, aşa cum îl ţinea în braţe, mi-a evocat un pӑpuşar la început de meserie.

Fata a ales la rândul ei altӑ tacticӑ. A dat drumul jucӑriei direct pe podeaua vagonului. Robopotamul era în mod evident în pericol, şi-o fi zis băiatul, și a cerut cu multӑ volubilitate să fie lӑsat jos din brațe. În timp ce a doua mamӑ se executa, fata s-a urcat din nou în hӑţuri. Băiatul a decis repede cӑ poate sta bine-mersi pe propriile picioare, s-a eliberat de ajutorul mamei sale și s-a aplecat spre jucӑria rӑmasӑ stingherӑ. Imediat metroul a pus o frânӑ iar el s-a prӑvӑlit cât era de lung cu faţa în jos.

(Duce o mână la gurӑ, a sperieturӑ.)

Fata s-a oprit din balans și a dus îngrijoratӑ o mână la gurӑ în timp ce, cocoţatӑ pe maicӑ-sa, se sprijinea de faţa acesteia. La fel de atipicӑ, mama băiatului l-a ridicat liniştitӑ de jos, zâmbind total detaşatӑ de grozӑvia ce era sӑ se întâmple. Singurul care s-a comportat în sfârşit conform uzanţelor a fost băiatul. Din prima secundӑ, a început să plângӑ cu acel atât de familiar plâns cu sughiţuri. Și a ţinut-o tot aşa pânӑ când fata i-a oferit în tӑcere jucӑria. Abia atunci s-a oprit râzând îmbunat. Apoi a fӑcut un lucru tare ciudat.

– …Ce a fӑcut?
– A întins jucӑria unui bӑrbat care tocmai desfӑcea un croissant.”

*

 Articolul îmbogățește experiența oferită de Regulamentul de posesie a jucăriilor, care este mereu adaptat de copii în modul cel mai lipsit de inhibiții. Oare, ce alte regulamente mai circulă printre ei?! Mulțumim, domnule Benim, pentru această incursiune fină în universul minunat al copiilor ce explorează lumea din perspective date de tatonări, încercări și…reușite!

Avem o campioana nationala la karate!


DE ALE PĂRINȚILOR – o rubrică adresată părinților care doresc să împărtășească cu noi idei și sentimente

Autor: Laurențiu Benim

„La câteva minute dupӑ ce se încheie finala, cineva aduce întâmplӑtor în discuţie numele Doamnei. Maria, care tocmai se aşezase pe un scaun și își aruncase cât colo echipamentul, ciorapii și adidașii, sare literalmente în sus:

– Chiar, vreau să o sun pe Doamna! Să îi spun și ei.

Nu mi se pare cӑ e momentul. În salӑ e gӑlӑgie și nu ne putem auzi, iar afarӑ este în continuare frig. Și apoi încӑ nu am terminat discuţia. Bun, a câștigat titlul naţional la kumite (luptӑ cu adversar), ne simţim extraordinar şi suntem mândri de ea. Acum însă bucuria s-a mai estompat, suntem cu toţii, nu-i aşa, oameni în toata firea și trebuie sӑ vorbim, la cald, despre anumite circumstanţe ale victoriei. Despre acelea care depinseserӑ de ea.

Cӑci fiecare concurs repetӑ implacabil acelaşi coşmar. Organizarea este mai mereu greu de calificat altfel decât eufemistic. Timpul de aşteptare este enorm și neclar, practic nu se poate afla cu precizie când urmeazӑ sӑ intri în concurs. Copiii ajung sӑ se plictiseascӑ și nu își mai repetӑ cum trebuie exerciţiile. Nu mai vorbesc despre cât de relaxat te poţi uita ca pӑrinte, în premierӑ, cum propria fatӑ își împarte lovituri cu altele. Și se poate şi mai rӑu: culmea absurdului este cӑ își petrece timpul râzând şi jucându-se împreunӑ cu fata cu care va disputa finala. Și cu care convine de comun acord cӑ o va învinge. În loc, gândesc eu, sӑ ia în serios meciul, sӑ se gândeascӑ la punctele ei slabe, sӑ intre carevasazicӑ în atmosfera de competiție. Le trag pe amândouӑ lângӑ meciul unei colege mai mari și le arӑt cât de concentratӑ este și cât de serios luptӑ. Dupa câteva minute de relativӑ atenţie, pleacӑ amândouӑ sӑ susţinӑ alţi colegi de vârsta lor. N-au nici-o treabӑ, nici-o grijӑ.

Când în sfarşit sunt chemate în concurs, arbitrul le trimite înapoi să își dea jos agrafele și cerceii. Meciul începe într-un târziu în faţa unor pӑrinţi gata să sucombe de atâta tensiune. Fetele se cunosc bine și te astepţi la un meci cu puţine puncte de o parte şi de alta, aşa cum sunt toate meciurile. Îndrӑznesc chiar un pronostic, pe care îl ţin superstiţios pentru mine: cinci la trei, pentru Maria fireşte. Bănuim deja desfӑşurarea și asta ne mai linişteşte puţin. Avem ceva de care să ne agӑţӑm, avem un sentiment de securitate aşa minor cum este. Descoperim repede cât de naivi suntem. Din prima secundă Maria și Antonia se aruncӑ una asupra celeilalte și o ţin tot aşa timp de trei minute şi jumӑtate într-un ritm ameţitor. Atacӑ amândouӑ în permanenţӑ, fӑrӑ pauze, fӑrӑ timpi morţi, dar și fӑrӑ vreo apӑrare. Arbitrul nu face altceva decât sӑ contorizeze încontinuu puncte. Existӑ o consistenţӑ a atacurilor, o îndârjire de a nu da un pas înapoi, decât doar pentru a pregӑti mai bine o altӑ loviturӑ. Dacӑ apӑrarea lor este aproximativӑ, se vede însă cӑ fetele au o tehnicӑ bunӑ de atac, pentru cӑ sunt puţine lovituri la întâmplare sau în aer. Tot mai multӑ lume se strânge în jurul nostru atrasӑ de cursivitatea luptei şi de execuţii aproape simultan simetrice. Este imposibil să poţi anticipa cum se va termina. Încetul cu încetul însӑ un lucru ciudat se întâmplӑ. Meciul acesta pe muchie de cuţit, consistent și foarte spectaculos începe să îmi placӑ şi ajung sӑ îl urmӑresc aproape relaxat. De pe margine pare mai mult o demonstraţie decât o luptӑ și regret cӑ se apropie de sfârşit. Maria puncteazӑ mai bine spre final, iar când meciul se încheie și privim tabela, aceasta aratӑ un incredibil 16 la 12. Este de departe cel mai mare scor din concurs și aşa va rӑmâne pânӑ la sfarşitul competiţiei.

Doamna o felicitӑ la telefon şi, dupӑ ce mai vorbeşte cu ea, îmi spune cӑ s-a simţit impresionatӑ pentru ca am sunat-o. Nu apuc să îi spun cӑ Maria se gândise de una singurӑ la asta. Probabil era dorința unui copil de a-și ştii împӑrtӑşit momentul de fericire, nu ştiu. Gândul meu este tot la discuţia neterminatӑ, despre cât de superficial a pӑrut cӑ trateaza meciul, care putea sӑ se încheie oricum. O trag pânӑ la urmӑ mai într-o parte și reuşesc să îi pomenesc printre altele de cum a câștigat doar pe final.

– Tati, la antrenamente eu am avut multe meciuri cu Antonia. Ea nu este aşa de antrenatӑ ca mine și ştiam cӑ va obosi. Am forţat-o să loveascӑ mereu şi, când a obosit, am inceput să fac eu puncte. Și am câștigat.

– … Adicӑ ai avut un plan în timpul meciului?

– Normal.

Competitia – „Campionatele nationale de karate shito-ryu” – a fost pe 12 octombrie la Izvorani. Grupa Mariei a fost, daca am retinut bine: fete, 8-9 ani, kumite. Destul de fragmentata categoria (ideea este sa fie premii cat mai multe), dar a fost o partida atat de frumoasa ca nu mai conteaza nimic acum.”

FINALA COMPETITIEI – ALBUM FOTO (imagini deosebit de expresive!)

„Fluturasul meu cu cingatoare de lupta” , aduci atata gingasie dincolo de aspectul razboinic al duelurilor tale! Am urmarit filmul si am fost emotionata sa te vad atat de sigura pe tine, cu piciorusele si manutele care au fost atat de versate in a oferi miscari de tactica bine gandita. (As vrea sa-ti mai spun ca m-ai surprins deosebit de placut cu telefonul pe care mi l-ai dat pentru a impartasi alaturi de mine ceea ce ai realizat.)

Te felicit oferindu-ti o cununa de lauri aurii si imbratisari care sa aduca toata pretuirea mea!

Bravo, Maria, campioana nationala la karate – 2013!

Absolvent de clasa I – profil de flacara vie


Ti se spune să te gandești la o flacara!

Care iti sunt primele imagini care iti vin in minte?! Posibil sa vezi o lumanare, lemne arzand in semineu sau poate o flacara ce incendiaza un spatiu larg…Care iti sunt primele cuvinte care iti vin in minte?! Posibil caldura, lumina, galben sau ardere, dezastru și de ce nu, „Fetita cu chibriturile”!

E acel ceva ce te poate duce din agonie în extaz, din romantic in scrum, asa cum sunt mai toate starile relative ale vietii noastre. Stim ca propria perspectiva ofera dimensiunea pe care o resimtim ca si traire, dand sensuri diferite lucrurilor, in functie de personalitatea ce ne-am conturat-o… si asta oferă diferentele a ceea ce vedem, simtim, interiorizăm, adica diferentele dintre noi.

Ma consider o partasa a jocului iscat de soarta, pentru ca-mi trimite combustibil pentru flacara ce arde in mine: lumina data de zambetul copiilor, caldura oferita de imbratisarile lor si intensitatea data de sentimentele ce mi le revarsa. Sunt atat de vie cand  mici scantei de copii vin catre mine si se lipesc cu totul de focul ce ma transforma in flacara arzand!

*

V-am povestit la inceput de toamna despre tabara ce a lasat amintiri speciale, detaliindu-va programul zilnic. Am lasat totusi  in suspans o poveste ce isi are aprinderea tainica intr-o scanteioara care poate da foc unui intreg univers si pe care am cunoscut-o mult mai bine cu prilejul acelui sejur! Lansasem rugamintea catre copii pentru a-mi trimite impresiile si doar ea si-a daruit parte din timp pentru a-mi scrie!

La sfarsitul verii era proaspat absolventa de clasa I, iar participarea la programul taberei a facut din acest sufletel un model de adevarat excursionist. Maria Popescu (acum in clasa a II-a C) este eleva colegei mele, Domnica Boboc, cu care am facut echipa pe tot parcursul Taberei Straja 2013.

Micuta aceasta, plina de candoare, dragalasenie, bunatate, sinceritate si veselie, ne-a incantat cu felul ei prietenos si, in acelasi timp, dezinvolt. S-a imprietenit repede si cu copiii mai mari, avand drept consecinta castigarea titlului de Miss Tabara, sectiunea juniori. Pe mine a reusit sa ma topeasca cu imbratisarile ei calde, iar cuibarelile la pieptul meu mi-au aprins flacara unor sentimente atat de pure si de duioase, incat as fi stat nedezelipita de copilul acesta atat de drag.

A avut la dispozitie un aparat foto, iar ceea ce a surprins cu ajutorul sau, mi-a dezvaluit o personalitate dedicata detaliului fin. A reusit sa surpinda chipuri de copii in ipostaze inedite, dar si instantanee potrivite popasurilor facute. Si eu am fost prinsa in cutiuta magica:

20130901_112220

Impartasesc cu voi un moment pe care l-am vizualizat mai tarziu accesand albumul foto al taberei. In urma jocului „Prietenul secret”, Maria afla ca cel care dorea sa se faca cunoscut cu gesturi cavaleresti era David Bajan, un elev de la clasa mea. La indemnul meu, acesta i-a multumit pentru felul in care s-a purtat cu el si a acceptat recomandarea de a saruta mana fetei. Imaginea momentului este delicioasa: Maria, surprinsa de gestul dus pana la finalizare, s-a fastacit si si-a ascuns obrajorul pe abdomenul meu. Ador aceasta lipire si mi-o abrog ca fiind momentul de maxima tandrete pe care l-as fi putut primi intr-un asemenea context!

DSC_1965 DSC_1966

Sunt multe momente care merita a fi povestite, de la istetimea cu care participa la jocuri, de la felul riguros cu care se pregatea pentru activitati, de la talentul recitarii poeziilor si pana la modul exemplar in care isi avea grija de lucruri. Oricine atingea aceasta scanteie vesela se molipsea de voie buna, iar momentele petrecute impreuna cu Maria se transformau in bucurii.

IMG_0754 IMG_0735 IMG_0733 IMG_0136

Cel mai emotioanant lucru pe care mi l-a oferit Maria este un jurnal scris de ea despre vacanta de vara si despre prima ei tabara. Va invit sa deschideti materialul si sa va bucurati de daruirea acestui copil!

Vacanta Mariei Popescu

(Multumim mamei pentru supervizarea materialului si doamnei invatatoare pentru acceptul de a fi publicat aici)

Maria, te felicit pentru felul in care te-ai comportat in tabara si te vom invita alaturi de noi oricand, pentru ca tu stii sa aprinzi ce este mai frumos in sufletul unui om, insasi viata! Iti multumesc ca m-ai ales pe mine pentru a-mi veni aproape si pentru a ma lumina cu stralucirea fiintei tale! Sa ai parte de tot ceea ce este mai frumos, copil drag!