Cuplul mamă-fiică/fiu


Cuplul mamă-fiică

Prezența tatălui îi permite fiicei să se separe și să se diferențieze de mamă. Tatăl o ajută să-și câștige individualitatea de femeie. Atunci când relațiile tată-fiică nu au fost satisfăcătoare, sunt afectate relațiile mamă-fiică, aceasta din urmă având sentimente ambivalente față de prima.

În astfel de cazuri, cel mai adesea, relația parentală de cuplu este deficitară. Mama are adesea exigențe foarte mari față de la fiica sa, încercând să-și îndeplinească prin aceasta propriile dorințe. Cu alte cuvinte, mama va încerca să fie totul pentru fiică, sfârșind prin a deveni sufocantă, ceea ce o va determina pe aceasta să o respingă și să lupte pentru independența sa.

Cuplul mamă-fiu

Uneori relația mamă-fiu poate fi extrem de strânsă, mai ales în condițiile în care femeia își găsește rațiunea de a trăi în rolul matern, uitându-și propria feminitate. Maternitatea poate deveni astfel un loc de investire a nevoilor de recunoaștere și a dorințelor reprimate ale femeii, ba chiar un prilej de revanșă față de frustrările legate de negarea valorii feminine.

Când tatăl nu este prezent, fiul și mama rămân unul prizonierul celuilalt, adesea pentru tot restul vieții. Separarea mamă-fiu este absolut necesară. Dacă aceasta nu se rezolvă firesc la 4-5 ani, complexul lui Oedip se va reactiva la pubertate. În acest moment, relația dintre mamă și fiu riscă să se transforme într-o luptă pentru putere. Marea lor iubire devine brusc o închisoare, ce împiedică înflorirea individuală a fiecăruia. Insuficient afirmat, lipsit de modele masculine cu care să se identifice, fiul va încerca să încalce legea maternă pentru a-și câștiga propria identitate de bărbat, devenind un ”războinic” veritabil. Dacă mamele reușesc să înțeleagă că este timpul să-și găsească feminitatea și să se ocupe mai mult de ele, războiul are șanse să înceteze.

sursa foto: google imagini

mama_si_copil_50838200_77433700

Anunțuri

Cuplul tată-fiică


Copilul nu se situează pe o axă tată-fiică sau mamă-fiu. El trăiește, în primul rând, într-un triunghi tată-mamă-copil și participă cu toată ființa sa la relația familială. Trăiește într-o simbioză extrem de puternică cu cuplul parental, încât se poate simți răspunzător de toate neînțelegerile și momentele de separare ale acestuia.

Drama multor copii contemporani de aici vine: sunt lipsiți de repere. Când amândoi părinții lucrează de dimineața până seara, nu mai au timp de energia necesară să-și petreacă ceva vreme cu copiii lor. Aceștia cresc într-un fel de vid, iar imaginile parentale pozitive nici măcar nu mai au șansa să apară. Identitatea masculină sau feminină a copilului rămâne nedefinită.

Tipurile de relație părinte-copil, care își pun amprenta asupra formării identității psihosexuale a adolescenților – punctul de vedere al unui renumit analist jungian, profesor la universitatea din Quebec, Gabriel Lavallee (1993) – autor, Elena Anghel

Cuplul tată-fiică

Relația cu un tată absent facilitează idealizarea acestuia de către fiica sa și determină formarea unei femei care încearcă cu toată ființa ei să se facă plăcută, să fie în centrul atenției tuturor. De timpuriu fetița ajunge să creadă că tatăl ei nu-i vorbește pentru că nu este destul de frumoasă sau de inteligentă sau destul de bună pentru a fi iubită. Ajunge să se simtă vinovată de tăcerea tatălui și începe să se submineze.

Tatăl incestuos este cel care determină, de asemenea, mari probleme în asumarea și manifestarea rolurilor adolescentelor. Când o fiică este victima unui incest, integritatea ei corporală este extrem de afectată, încât riscul de a se oferi oricărui bărbat este foarte mare. Pentru că nu au fost respectate, nu izbutesc nici ele însele să se respecte.

Tatăl puritan este motivat de aceeași dorință incestuoasă. În marea majoritate a cazurilor, tatăl nu-și atinge fiica sa adolescentă. Această răceală și mai ales tăcerea care o însoțește au efecte nefaste asupra fiicei sale. Printr-un astfel de comportament, tatăl îi poate provoaca fetei sale adolescente prima și cea mai mare suferință din iubire. Când ea începe să devină femeie, când e mândră că în sfârșit seamănă mamei, un bărbat, prin tăcerea lui, îi spune că atributele ei par periculoase.

Două tipuri de reacții ale fetei putem înregistra în acest caz: fie își pune farmecele în evidență pentru a atrage atenția, fie, dimpotrivă, încearcă să refuze diferența sexuală, purtând veșminte suficient de largi pentru a-și acoperi rotunjimile și a-și ascunde, în felul acesta, feminitatea.

Tatăl tiranic sau despotic este cel care își terorizează fiicele prin rigiditatea regulilor pe care le impune adolescentelor, din nevoia de a-și exercita controlul absolut asupra lor, gândindu-se că în felul acesta le poate proteja mai mult. Nu reușeșete însă decât să-și alimenteze orgoliul de a stăpâni și de a sădi în inima fiicelor puternice sentimente de ură și dorință de răzbunare. Adevărate amazoane, ele vor lupta cu stoicism cu toți bărbații din viața lor, nereușind să se împlinească ca femei lângă nici unul dintre ei.

Psihanalista americană Linda Shierse-Leonard, în cartea sa Fiica tatălui său, surprinde o serie de atitudini pe care femeile le adoptă ca reacție la traumele provocate de tată. Din perspectiva autoarei fetele pot rămâne eterne adolescente sau pot deveni amazoane.

Eterne adolescente:

1. păpușica dulce – deși pare foarte sigură pe ea, trăiește o permanentă teamă de abandon;

2. fata de sticlă – cea care se refugiază în cărți sau în lumi imaginare, invocând pretextul fragilității și hipersensibilității, devenind în felul acesta o fantomă a celei care este;

3. seducătoarea – fata care trăiește din plin bucuria momentului prezent, refuzând orice fel de responsabilitate și de obligații, devenind astfel varianta feminină a lui Don Juan;

4. marginala – cea care se identifică cu un tată ajuns obiect de rușine, care s-a revoltat împotriva societății sau a fost respins de aceasta. Fetița a fost mișcată de drama tatălui și a rămas prinsă în ea. În orice situație, ea va simți nevoia să critice și să-și afirme diferența, fiind combativă, dar niciodată nu va acționa în consecință.

Amazoanele Lindei Shierse-Leonard sunt:

1. femeia superstar – este cea care încearcă să reușească în toate, cu riscul de a pierde orice contact cu emoțiile sale sub povara responsabilităților și a oboselii și de a cădea în depresie. De cele mai multe ori, a avut un tată care o trata ca pe un băiat și care a investit în ea propriile ambiții.

2. fata ascultătoare – este femeia datoriei și a principiilor, cea care a pierdut orice contact cu spontaneitatea și originalitatea ei.

3. femeia martir – cea care se devotează total soțului și copiilor, unei cauze sau unei religii, ca și când nu ar avea dreptul să se gândească la sine. Toate nevoile refulate găsesc căi ocolite de exprimare: suspine, toane, tăceri.

4. regina războinică – este cea care se opune cu forță și hotărâre iraționalității tatălui, pe care îl consideră un degenerat; ea își va renega orice tentativă de sensibilitate și-și va interzice chiar să iubească.

Concluzia ar fi că rolul părinților este deosebit de important în construirea tipului de relație pe care adolescentul, apoi adultul, o poate cristaliza în cuplu.

Urmează Cuplul mamă-fiică și mamă-fiu

tata si fiica

Regulamentul de posesie a jucariilor


  COPII

A imparti jucariile/lucrurile cu ceilalti este o importanta abilitate sociala. Copiii au nevoie de indrumare si de exercitiu pentru a si-o forma. Ei nu se nasc caritabili si altruisti, ci devin cu ajutorul si ghidarea dumneavoastra. Parintii cu doi sau mai multi copii se confrunta zilnic cu probleme legate de refuzul celor mici de a imparti lucrurile cu ceilalti.

De cele mai multe ori, copiii smulg jucariile din mana altora, ii imping ca sa castige jucaria ravnita sau pur si simplu refuza sa dea jucaria preferata daca le este ceruta. Problemele apar cand in familie sunt doi sau mai multi copii, cand vin in vizita altii sau la locurile de joaca, unde cel mic intalneste copii de varsta lui.

CUM INVATAM COPILUL SA IMPARTA JUCARIILE?

1. Oferiti copiilor un exemplu personal, prin exercitii simple (de ex. puteti sa le dati cativa biscuiti din portia dumneavoastra).

2. Implicati copiii in activitati care presupun folosirea materialelor in comun

De exemplu, implicand copiii intr-o activitate de desen in care se pot folosi de o singura cutie de creioane. Se anunta regula pentru a obtine creionul: „Imi dai, te rog, creionul?” . Pentru raspunsul „NU, inca nu am terminat”, copilul va spune: „Atunci voi astepta putin si intre timp pot colora altceva”.

3. Subliniati importanta acestui comportament social

„Ce bine ne pare cand cineva ne da o jucarie! Suntem foarte bucurosi si ne jucam frumos impreuna. De aceea si noi putem sa dam jucarii altor persoane!”

4. Actionati imediat cand copilul este pe cale sa smulga jucaria din mana unui copil

Apucati mana copilului si reamintiti-i ca trebuie sa spuna „Te rog” si sa-si astepte randul. Laudati copilul daca reactioneaza pozitiv.

5. Ghidati comportamentul copiilor prin reguli:

– toti copiii se pot juca cu jucariile din casa;

-cand dorim o jucarie, spunem „Te rog”;

– cine smulge jucaria din mana altui copil, nu o primeste pentru o anumita perioada de timp, pana cand nu o solicita politicos;

– ne jucam pe rand cu jucariile din casa;

6. Daca este necesar folositi timpul de linistire sau scoaterea copilului din acea situatie (excluderea)

Daca copilul se lupta si protesteaza sau smulge din nou jucaria, ii spuneti ce a gresit si apoi enuntati consecinta: „Urmeaza timpul de linistire” – plasarea intr-un loc unde sa stea linistit pentru o perioada scurta de timp, dupa care poate reveni.

Bibliografie: „Cu parintii la scoala” – Salvati copiii

ADULTI

Posesivitatea! De ce?

* Pentru ca ti-e frica de singuratate;

* Pentru ca intretii iluzia ca ai gasit in acel ceva partea pe care nu o vei mai descoperi altundeva;

* Pentru ca traiesti cu procura ca existi prin acel ceva;

* Pentru a atrage atentia asupra sentimentelor tale sincere si dedicate idealului pe care ti-l prefigurezi;

* Pentru implinirea nevoii de afectivitate;

* Pentru ca nu te mai intereseaza rationalul atat timp cat senzatia de dulce emotie te invadeaza;

* Pentru ca tu crezi in utopia ca nu poti rani pastrandu-ti obiectul fericirii doar pentru tine;

* Pentru ca stii cat de dureros este sa imparti si sa nu primesti apreciere;

* Pentru ca ceea ce posed este de fapt o carenta a existentei mele si mi-o vreau implinita cu orice pret!

Lista poate continua…

regulamentul jucariilorSursa foto: facebook

EU

Azi aleg sa ma rasfat (e cadoul meu pentru mine): vreau o jucarie a mea, sa nu o impart cu nimeni, sa o iau din mana ta si sa devina a mea, daca incep sa construiesc ceva, toate piesele sunt ale mele si daca se strica, ei bine… atunci este A TA!

Azi, imi iau frunza si ma joc doar eu!

Tata nu are timp?!


ARTA DE A REPARTIZA ROLURILE

În cartea sa Tata nu are timp, desenatorul Philippe Corentin ironizează nostim repartiția fals egalitară a sarcinilor din sânul unor cupluri:

Cuplul este format în majoritatea cazurilor dintr-un tată și o mamă sau invers.

În general, un tată este mai inteligent, dar mama este cea care face copii, tata nu are timp…

Cel mai adesea, sarcinile sunt împărțite: tata se culcă primul, mama se scoală prima. Dat fiind că mama nu trebuie să se bărbierească, ea poate deci să pregătească micul dejun.

Chiar dacă tata știe cel mai bine să gătească, mama este cea care o face. Din contră, mama știe cel mai bine să spele vasele, deci ea le spală.

Tata știe cel mai bine să citească ziarul: deci, el este cel care îl citește. El nu se pricepe deloc la copii: deci, asta o privește pe ea. Ea nu se pricepe deloc la fotbal, deci el este cel care se uită la meci…

Dacă ne întemeiem o căsnicie este pentru a ne face un bine și pentru a ne îmbunătăți stima de sine. Cel puțin, putem presupune asta. Dar se întâmplă mereu așa? Și este sistematic adevărat pentru cei doi membri ai unei familii? Un cuplu presupune dăruire și renunțări din partea fiecăruia dintre membri. Acestea sunt în principiu mutuale, ceea ce duce la noțiunea de zone de competență ale fiecăruia. În cuplurile care merg bine, acestea sunt repartizate echitabil: unul este considerat ca un cunoscător mai bun a ceea ce este mai bine pentru educația copiilor, altul pentru bani, menaj etc.

*

CUPLUL ȘI COPILUL

Oricine știe că părinții adoră să primească complimente cu privire la copiii lor: aceasta le crește stima de sine.

Când îi întrebăm pe adulți: Care este elementul cel mai important pentru a spune că cineva a reușit în viață?, răspunsul este:

– să ai copii – 45%;

– să reușești în viața profesională – 25%;

– să reușești în viața sentimentală – 25%;

– să câștigi mai mulți bani – 4%.

Pentru aproape jumătate din contemporanii noștri a avea copii ar da un sentiment de plenitudine și de stimă de sine (să reușești în viață).

Dar în ce manieră ne sporesc copiii noștri stima de sine? Să fie doar gratificația narcisistă de a fi creat mici ființe care să ne semene? Sondajul evocat aduce un element de răspuns. Atunci când punem întrebarea: Ce așteaptă astăzi părinții de la copilul lor?, primul dintre răspunsuri este: „Să reușească în viață mai bine decât ei” (53%), „Să aibă spirit de familie” (35%) sau „Să îi iubească” (32%). Doar 4% dintre persoanele chestionate răspund: „Să le semene!”

Astfel, noi ne dorim copii pentru ca ei să reușească acolo unde noi am eșuat?!

*

Bibliografie: Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți – autori: Christophe Andre, Francois Lelord, Editura Trei