Terapia de cuplu la stadiul de muguraș (2)?!


Certitudine: doi elevi, un băiat și o fată, au avut un conflict comportamental;

Soluția ancoră: așezarea copiilor în aceeași bancă și solicitarea înțelegerii emoțiilor celuilalt;

Soluția ramură: discuție cu părinții despre cele întâmplate;

Măsurile celor două familii: punerea face-to-face a personajelor și crearea condițiilor pentru a le arăta beneficiile unei bune înțelegeri;

Dovezi: o prezentare cu implicare și…implicații!

*

DE ALE PĂRINȚILOR – o rubrică adresată părinților care doresc să împărtășească cu noi idei și sentimente

Autor: Laurențiu Benim

„De câţiva ani, ori de câte ori se iveşte ocazia, alergӑm pentru câteva zile în zona Sighişoarei. Locul de descӑlecat este Daneş, sat pe care, având în vedere cât de greu mai găsim locuri de cazare acolo, nu îl voi descrie drept o locație splendidӑ. O parte din timpul petrecut acolo îl alocӑm excursiilor în satele din jur, unde, uneori, descoperim tot felul de comori.

Un astfel de sat este Biertan și biserica fortificatӑ localӑ. Chiar lângӑ bisericӑ, între ziduri, există o construcţie cu o singurӑ camerӑ, în ale cӑrei firide astӑzi se mai poate gӑsi câte un ou de liliac pasӑre. La un moment dat în epocӑ, divorţurile ajunseserӑ sӑ se facӑ cu o lejeritate alarmantӑ, aşa cӑ destinaţia camerei se schimbase cӑtre rezolvarea problemelor din cӑsnicie. Soţii care doreau să divorţeze erau, la propriu, închişi împreunӑ aici o perioadӑ, având la dispoziţie un singur pat, un singur scaun, un singur set de tacâmuri şamd. Camera era bine închisӑ cu un mecanism complicat format din nouӑsprezece zӑvoare, a cӑrui siguranţӑ fusese fӑrӑ îndoialӑ doveditӑ în timp și pe care Maria reuşise de la prima vizitӑ să îl blocheze temporar (am descoperit ulterior cӑ de fapt uşa și mecanismul erau de la o altӑ camerӑ, una de valori). Decuplaţi astfel de cotidian, soţilor li se dӑdea şansa sӑ se regӑseascӑ și sӑ işi rezolve pe cât posibil problemele. Rezultatele par sӑ fi fost remarcabile în comunitatea sӑseasca de la Biertan, deoarece divorţurile înregistrate în cateva sute de ani se vor fi numӑrat pe degetele de la o singurӑ mânӑ.

*

Sunt unele metode de educaţie care nu au o legӑturӑ cu timpurile, cu vreun loc sau o culturӑ anume, ci se înscriu aproape în ordinea naturalӑ a lucrurilor. Aşezarea faţӑ în faţӑ întru buna-înţelegere se poate afla și în zilele noastre în orӑşelul cu delfini. Un astfel de episod a avut loc într-una din ultimile zile de şcoalӑ și a avut drept protagonişti douӑ personaje locale, care au împӑrţit, de nevoie, pentru o scurtӑ vreme, o singurӑ bancӑ. Mai târziu, în plinӑ vacanţӑ, cei doi s-au reîntâlnit și au petrecut împreunӑ o zi întreagӑ.

Imaginile de mai jos curg de la sine și spun singure o poveste fӑrӑ a mai fi nevoie de cuvinte.

ALBUM FOTO:
https://plus.google.com/u/0/photos/117205628836262621858/albums/5911683694978818129

P.S. Mii de mulţumiri Iuliei S. pentru fotografii.

Oare, în cӑmӑruţa aceea austerӑ dintr-un sat-cetate ascuns printre dealuri, cei doi nu descopereau cumva cӑ închiderea era de fapt o deschidere?

*

Transmit aprecierea mea pentru aceste familii care au  luat în serios rolul de mediatori și au manifestat un stil democratic la proba meseriei de părinte!

Acum, am putea spune la fel ca într-o poveste cu final fericit, că „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, dar…dar…viața ne spune că realitatea se desfășoară și dincolo de momentul „nunții”: copiii mei au avut un nou conflict!!! Va urma episodul al III-lea care aduce o poveste a unui cuplu în miniatură!

Până atunci, vizionați albumul foto! Este a – do -raaa -biiil!!!

Maria=Matei

Terapia de cuplu la stadiul de muguraș (1)?!


Scena: sala de clasă

Timpul de desfășurare a întâmplării: la finalul unei ore – activitatea independentă a elevilor

Protagoniști: Maria, Matei S., învățătoarea (eu!)  – fundal: ceilalți elevi

(Indicație scenică: învățătoarea – eu – stă în ultima bancă, în spatele clasei ca să permită elevilor să urmărească exercițiile de la tablă. Maria este așezată pe  rândul de la mijloc, în penultima bancă, iar Matei – pe rândul de la perete, tot în penultima bancă.)

Maria ( cu ton răstit): Nu mai vorbi, Matei, mă deranjezi!

Eu: îi fac un semn discret lui Matei, care deja s-a întors să-mi vadă reacția. Îi dau de înțeles că trebuie să facă liniște.

Maria (stând cu un picior îndoit sub ea): Doamna, Matei nu încetează! Se fâțâie în bancă și mă deranjează!

Matei (cu corpul aplecat peste bancă): Eu doar îi ceream colegului un stilou! Al meu nu mai scrie.

Eu ( mă așez pe culoarul dintre bănci, între cei doi și le vorbesc șoptit): Îi deranjați pe colegi prin atitudinea voastră și nici voi nu ați terminat lucrarea! Matei, te rog să te așezi și să lucrezi în liniște, acum că ți-ai rezolvat problema cu stiloul! Maria, te rog să i te adresezi colegului cu un ton calm altădată și adoptă poziția corectă în bancă, scoțându-ți piciorul de sub tine!

Maria (cu capul ușor aplecat și cu privirea de șoimăriță scrutându-l pe Matei printre gene): Numai din cauza ta mi-a făcut observație doamna…

Matei (inocent): Dar nu ți-am făcut nimic ție, eu doar…

Nu a apucat să termine enunțul că mi-am și adus tonul ferm, dar împăciuitor:

Eu: Observ că nu v-ați rezolvat problema, așa că singura soluție este ca tu, Maria, să-ți iei lucrarea și să te așezi lângă Matei!

Maria: Dar…doamna…cum să mă așez lângă el…tocmai că nu mă lasă în pace!

Eu: Consider că doar fiind unul lângă celălalt vă puteți auzi mai bine și poate veți simți supărarea pe care o pricinuiți. Rezolvați-vă problema între voi, dar în liniște și într-un timp scurt, căci trebuie să strâng lucrările în zece minute!

Matei: Hai, Maria, că ți-am făcut loc! Poți să vii!

Maria mi-a trimis săgeți de priviri nedumerite și nemulțumite, dar și-a continuat scrisul în liniște lângă Matei, poziționată pe un colț de bancă, dar terminând la timp fișa.

*

V-am povestit un fapt ce pare mărunt pe lângă încercările zilnice ce apar într-o clasă, dar investiția sufletească a copiilor trebuie luată mereu în seamă. Ei trăiesc intens clipele și fiecare gest are o conotație specială în sufletul lor.

Vă invit să (re)vedeți articolele despre validarea emoțională aici.

Competențe în comunicare 1

Competențe în comunicare 2

Comunicare eficientă

Frumusețea întâmplării își arată chipul în continuarea ce urmează a vă fi prezentată în episodul al doilea. Ce credeți că s-a întâmplat: copiii s-au înțeles, s-au izolat sau au continuat conflictul?

Vă dau un indiciu: în scenă și-au făcut apariția părinții!

Situația s-a dezamorsat, s-au încins spiritele sau  lucrurile s-au complicat? Până data viitoare vă las supozițiile să zburde, iar amintirile să vă readucă întâmplări petrecute cu colegii de clasă! Noi vă ascultăm…

DSC_7093DSCN0467

Normalitatea vremurilor


Delfinașii mei sunt dintre acei copii care fac parte din familii normale pentru vremurile în care trăim: părinții lucrează până târziu, copiii au bone sau merg la after-school, dar sunt dispuși să plătească pentru orice investiție necesară pentru dezvoltarea artistică, sportivă, intelectuală a copilului; sunt alături de școală la fiecare chemare, se implică ori de câte ori eu vin cu idei de activități nonformale sau extrașcolare.

În fiecare familie mai sunt și probleme, atât între părinți, dar și privind relaționarea cu copilul și de aceea este necesară consilierea. Comportamentul școlar își are, în proporție covârșitoare, corespondent în mediul familial.

V-am povestit anterior că am fost cu copiii la teatru. În drum spre destinație, o fetiță se apropie, mă ia de mână și-mi spune că ar vrea să discute cu mine pentru că are nevoie de un sfat. Am fost surprinsă de maturitatea gestului și încercând să-i asigur intimitatea, am aflat că era foarte supărată deoarece părinții se ceartă, că locuiesc în camere diferite și nu-și mai vorbesc. Am sfătuit-o să aibă răbdare, să înteleagă faptul că sunt probleme de oameni mari și că dragostea lor pentru fetiță nu s-a schimbat. I-am promis că vorbim în fiecare zi, iar a doua zi chiar a revenit la mine cu acest subiect, doar că era fericită deoarece părinții s-au împăcat. Probabil nu era prima dată când fetița a trecut printr-un astfel de episod și îndrăznesc să-mi asum scepticismul rezolvării imediate a conflictului. Sper ca părinții să găsească resurse interioare pentru a remedia cu adevărat situația.

Sunt și alte tipuri de situații pe care mi le prezintă copiii: de la faptul că au vreun frate/soră mult prea autoritar/ă, că li se vorbește cu etichetări și continuând cu lipsa de răbdare a părinților pentru sprijinul la efectuarea temelor. Noi le categorisim normale, dar efectele pot fi devastatoare pentru copil!

Dragi părinți, sfaturi nu vă dau…știu că interesul dumneavoastra spre parentig s-a deschis mult în ultima perioada. Vă iau totuși de mână și vă așez mai aproape de copil, ca să-l puteți asculta mai bine, ca să-l puteți vedea prin ochii lui și simți prin limbajul necuvântat. Armonia se împletește prin comunicare. Vă mulțumesc în numele celor mici!

Destăinuiri


Iritarea sau stinghereala resimțite în fața unei personalități dificile, dar uneori și durerea de a vedea pe cineva la care ții, captivul unor atitudini autodistructive, stau la originea multor presiuni și intervenții mai mult sau mai puțin directe. Se spune că „Suntem cât se poate de darnici” când e vorba să dăm sfaturi. Deseori însă, tocmai intențiile și sfaturile bune generează tot soiul de probleme.

Presiunile făcute asupra unui subiect pentru a se schimba pot fi trăite negativ și percepute drept coercitive. Dorința de a-l face pe celălalt să se schimbe constituie și izvorul multor decepții conjugale: sunt cupluri care se constituie pentru că unul dintre parteneri nutrește dorința idealizată de a-l schimba pe celălalt sau sunt cupluri care se desfac pentru ca unul dintre cei doi, ales totuși în deplină cunoștință de cauză, nu s-a putut adapta evoluției preferințelor  celuilalt.

De regulă, un subiect cu o personalitate dificilă nu se comportă așa din plăcere, este stăpânit de teama de a fi abandonat, neînțeles, agresat de a fi sau de a-i pune pe cei dragi în pericol. Dacă nu ești atent la acest prim considerent, dacă nu întrezărești vulnerabilitatea în spatele acelei atitudini incomode, vei urma calea spre conflicte sau neînțelegeri.

Când vrei să faci pe cineva să se schimbe, principala întrebare ce se ridică este: „În numele a ce îl presezi să-și schimbe felul de a fi?”, „Ce drept am să stabilesc ce e bine și ce e rău?” Nimănui nu-i place să fie tratat ca pe un copil căruia-i spui ce e bine și ce e rău. Orice demers moralizator nu-și va dovedi o prea mare eficiență în a-l motiva pe celălalt să se schimbe.

Destăinuiri:

1.” Nu-mi place să cedez și e mai bine să nu „mă calci pe coadă”. Cei ce mă cunosc știu că nu e cazul să se pună cu mine. Ăsta sunt eu și nu văd de ce m-aș schimba. Uneori îmi dau seama că întrec orice limită, dar se întâmplă să mă satur să tot încerc să mă controlez, sunt genul ori/ori. Cu atât mai rău pentru cei cu care mă cert, doar n-o să ajung acum o cârpă doar să le fiu celorlalți pe plac, nu?”

2. „Narcisismul unuia dintre colegi mă agasa la culme. El făcea totul să atragă atenția clienților și să apară garnisit cu tot soiul de merite în fața lor; considera că totul i se datorează lui și că în ceea ce-l privește nu era dispus să facă nimic pentru ceilalți. La început, conflictele nostre erau frecvente. Mai apoi, însă, am descoperit că nu era deloc atât de sigur pe cum părea.”

3. „Colega mea de birou este  o maniacă. Vrea ca totul să fie la locul lui, să fie totul aranjat după cum dorește ea. În opt zile ajunsesem la război. Trebuia să aranjez documentele cum voia ea, să respect un anumit orar, să refac totul de la cea mai mică greșeală. După ce mă încercase gândul demisiei, m-am mai potolit. Am decis să negociez cu ea treptat și am constatat că are și calități.”

Se spune că o mare parte din atitudinile și comportamentele noastre rezidă în propria viziune asupra lumii. Există oare, reguli simple care să permită creșterea eficacității eforturilor de schimbare?! Eu spun că, DA…așa că, voi reveni cu răspunsuri pentru întrebarea „Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile?”

Bibliografie: “Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile”, autori Francois Lelord și Christophe Andre, Editura Trei

Competențe în comunicare – validare emoțională (1)


Una dintre cauzele care provoacă dificultăţi în comunicare este reprezentată de inabilitatea cadrului didactic de recunoaştere şi exprimare a emoţiilor. A comunica eficient presupune a şti să îţi exprimi emoţiile. Fiecare dintre noi am trăit momente în care cineva, ignorând modul în care ne simţeam, încerca să ne spună ce să facem pentru a depăşi situaţia respectivă. În acele momente, am simţit că respectiva persoană nu ne înţelege sau nu ne ascultă. Acelaşi lucru îl simte şi un copil. Pentru ca el să audă ceea ce îi spune cadrul didatic, copilul are nevoie să ştie că acesta l‐a ascultat.

Cum să construim şi să comunicăm mesaje de validare a emoţiilor de disconfort pe care le manifestă copiii în situaţiile cotidiene? Validarea emoţională se face sub forma traducerii în cuvinte a stării emoţionale citite pe faţa sau din acţiunile copilului. Mesajele trebuie să sublinieze faptul că înţelegeţi şi acceptaţi ceea ce simte copilul.

Școlaritatea mică (7-‐10 ani) Exemplul de învăţare :

Un copil îşi loveşte cu palma colegul care i­‐a luat pixul de pe bancă. Învăţătoarea observă incidentul.

Cum interpretează adultul comportamentul copilului?

Învăţătoarea interpetează comportamentul copilului ca un indicator al autoeficacităţii sale ca educator. Astfel îi pot veni în minte gânduri de genul: „Copilul asta nu mă respectă, cum îşi permite să lovească în prezenţa mea”;

Cum se simte adultul?
Acest tip de interpretare declanşează emoţii de furie şi iritare.

Cum reacţionează adultul?
Învăţătoarea poate să:

-certe sau critice elevul (Nu e frumos ce faci! Nu ţi­‐e ruşine!);

-utilizeze un ton ridicat;

-lovescă copilul pentru a vedea şi el cum este;

-pedepseasă(să pună copilul să stea în picioare la oră timp de câteva minute)
Răspunsul învăţătoarei apare în această situaţie ca răspuns la emoţia resimţită (o modalitate de autoreglare emoţională).

Ce învaţă copilul din această experienţă?

Să-­şi manifeste furia prin comportament agresiv în situaţiile viitoare

Ce învaţă adultul din această experinţă?

Răspunsul său stopează pe moment comportamentul nepotrivit al copilului ceea ce‐i confirmă faptul că această reacţie funcționează.Ca urmare a acestui fapt, învăţătoarea va tinde să folosească acest tip de răspuns şi în situaţiile viitoare. Deşi  reacţia învăţătoarei poate stopa pe moment comportamentul nepotrivit al copilului ea nu are eficienţă pe termen lung deoarece nu învaţă copilul un comportament altervativ acceptabil care să înlocuiască comportamentul agresiv(ce să facă în situaţia viitoare când va fi furios). În consecinţă, într-­o situaţie similară viitoare, când copilul va fi furios, va adopta acelaşi tip de comportament.

Cum poate să răspundă cadrul didactic în acord cu obiectivele de învăţare?

-observă şi traduce în cuvinte emoţia copilului (observ că eşti trist!);

– relaţionează emoţia cu contextul (ce s‐a întâmplat?);

-facilitează exprimarea emoţională (spune-­i lui… cum te simţi pentru că te‐a lovit),

– se raportează în egală măsură la experienţa celuilalt copil (care a lovit);

– traduce în cuvinte emoţia celuilalt copil (observ că eşti furios);

– relaţionează emoţia cu contextul (ce s‐a întâmplat?);

– face apel la regulă (regula este ca atunci când doreşti să iei un lucru care nu este al tău să ceri permisiunea, regula este ca atunci când eşti furios să spui în cuvinte cum te simţi);

– aplică consecinţe logice pentru încălcarea regulilor (3 min în timpul de liniştire);

– identifică soluţii pentru situaţiile viitoare (cum putem rezolva altfel situaţia? ce poţi să faci diferit când eşti furios în loc să loveşti: să spui în cuvinte cum te simţi, să îţi iei distanţă, să soliciţi ajutorul adultului dacă nu poţi rezolva problema singur; ce poţi să faci când doreşti să iei ceva ce nu este al tău: să ceri permisiunea).

Ce învaţă copiii din această situaţie?

Să îşi exprime în mod adecvat emoţiile; să privească lucurile din prespectiva celuilalt; să folosească comportamente care să faciliteaze interacţiunea socială (exprimarea emoţiilor în cuvinte, solicitarea permisiunii); să îşi gestioneze în mod adecvat emoţia de furie.

Bibliografie: Suportul de curs al Modului de psihologie din cadrul cursului Competențe în comunicare – Performanță în educație, Sorina Petrică, Mugur Ciumăgeanu

Aspectele prezentate își au corespondent și în gestionarea de către părinți a conflictelor ivite între copii, deoarece validarea emoțională trebuie să se facă de orice adult dispus să comunice eficient cu aceștia. Vor urma și alte exemple, care ar putea să ne schimbe perspectiva a ceea ce noi credeam comunicare deschisă și, de ce nu, eficientă.