Regăsire la înălțime – o fetiță și un băiat


(a III-a parte a poveștii ”Fetița cu codițe”)

Proiectele au început să apară nesperat de repede, iar profesional, tânăra era apreciată cu deosebită încântare. Tot ceea ce atingea se transforma în binefacere, lumea din jur se simțea minunat în prezența ei. Emana putere interioară și o încredere de nestăvilit. Glasul molcom, mersul ferm și ținuta delicată o făceau o ispită pentru privirile pline de interes ale bărbaților pe care îi cunoștea. Nu era prea interesată de ei, deoarece gândurile îi erau mereu termen de comparație cu prietenul din copilăria ei.

Păstra, pentru momentele de cumpănă o scrisoare în care se regăsea toată duioșia relației de suflet, numai că astăzi, ca niciodată, ceva o îndeamnă să o redeschidă chiar dacă valurile interioare își valsau liniștit onduleurile. Rândurile nu le mai putea citi, pentru că erau atât de bine întipărite în memorie încât le știa fiecare suspin. O atrăgea îndeosebi floarea presată și lipită la finalul textului, acolo unde se afla formula de încheiere: ”Cu drag,…!”. Macul era încă roșu, dar mult mai matur și mult mai reținut. Îl apropie de obraz pentru a-i atinge catifelarea,dar…

Tresare! O energie ce-i transmite un fior, o cuprinde neașteptat. Simte! El e aici! În fracțiune de secundă procesează: nu se înșală pentru că-i recunoaște zulufii la fel de agitați. Să adopte cu el ignorarea era un alt gând, doar tăcuse inexplicabil în ultimul timp. Se trezi luându-l în brațe și fixându-l pătrunzător cu privirea.

– Ești aici! Mi-era atât de dor! Ai primit scrisorile mele, ai aflat despre mine? Tu ce mai faci? Cum te simți?

– Sper că nu ești emoționată! Se spune că persoanele care vorbesc mult în astfel de situații vor să-și ascundă timiditatea.

O cuprinde și el cu duioșie, suficient cât să-i simtă talia firavă, dar și tremurul brațelor ce încă stătau încolăcite în jurul gâtului său.

– Dragă prietene, ai în fața ta pe cea căreia i-ai dat contur prin creionări de îndrăzneli și prin hașurări deschise către propriile umbre. Vino cu mine și ai să mă descoperi acum așa cum m-ai învățat să fiu! Și, da! Sunt emoționată, pentru că nu credeam că o să ne mai vedem vreodată!

Îl prinde de mână ca și cum ar fi fost logodnicul ei, sub privirile uimite ale colegilor. Câțiva au încercat să intre în vorbă cu ea, mai mult din curiozitate, pentru a afla cine era băiatul care reușise să se apropie atât de mult. El era năucit de atenția care i se acorda fetei și nu i-a luat mult să înțeleagă cât de apreciată și de dorită era.

În scurt timp se trezește în vâltoarea metropolei. Orașul fremăta de zumzet și de mișcare. Ea îl plimba peste tot: prin magazine, prin galerii de artă, muzee inedite, prin localuri pline de arome, pe aleile parcurilor. Se opresc la un moment dat în fața unei clădiri-turn, iar ezitarea ei îl determină să o întrebe:

– Ai mai fost aici? Avem voie să intrăm?

– Nu am mai fost nici aici, nici în multe din locurile pe unde te-am plimbat. Trăiesc un deja-vu: parcă am colinda poieni, lanuri și păduri. Îți aduci aminte? Acum, vreau să-ți ofer perspectiva unei înălțimi: un fel de copac, dar din betoane. Hai, curaj!

Se vedea o splendidă panoramă a orașului, dar privirile lui erau acaparate de ființa ce-l făcea să trăiască emoții neștiute văzând-o sigură pe ea și atât de curajoasă. Ar fi vrut să-i spună cât de mult l-a ajutat ea, cum s-a spijinit pe ceea ce au construit împreună, dar ea era numai vervă și…

S-a urcat desculță pe pantofii lui punându-și tălpile pe partea superioară a labei piciorului, iar trupurile s-au unit într-un echilibru amețitor. Într-un gest protector, îi cuprinde mijlocul, iar buzele ei se opresc pe ploapele închise în semn de visare. Pupila se miră sub apăsarea delicată, iar ochiul simte sărutul cald și vibrant. Băiatul se topește, iar văzul se transferă în ceea ce simte: candoare, uimire și ceva mult mai presus de înțelegerea sa.

Fetiță cu codițe, cine ești?!

Tânărul se desprinde ușor de fată și constată că în mână i s-a strecurat ceva fin: o petală de mac presat, care își ținea amintirile în palma sa.

Va urma

tablou-maci-in-lan-verde~1499486

 sursa foto:internet

Anunțuri

…băiatul firav cu cârlionți rebeli


(a II-a parte a poveștii ”Fetița cu codițe”)

Avusese curaj să deschidă cutia cu bijuterii, iar cartea poștală îi amintea de băiatul firav cu cârlionți rebeli. De când devenise o domnișoară respectabilă, el i-a scris de câteva ori, scurt și doar cât să-i răspundă mesajelor ei disperate. O lăsase de fiecare dată să ia decizii singură, iar puținele cuvinte transmise se refereau la faptul că el este bine, doar că e puțin…singur.

Degeaba a încercat ea să-i fie alături, să-i spună că singurătatea e doar o stare, ca ea poate fi lângă el oricând pentru a i-o alunga, căci singurele răspunsuri pe care le putea citi erau înfășurate în papirusuri de tăceri și de atitudini de ignorare. Avea nevoie să înțeleagă, de ce nu puteau comunica verbal, de ce era atât de ascuns într-o carapace pe care nu i-o credea proprie! Doar el fusese cel care o învățase să alerge dincolo de lan, să se urce în copaci, să prindă puful insectelor!

El se prezenta la fel de copil, de vesel, de sprinten și de rebel în amintirile ei. Acestea deveniseră doruri presate pe imaginile ce încă își derulau filmul unei copilării ce traversa trepte ale devenirii.

EL…

Băiatul a intrat curajos în perioada tinereții, acea stare care nu are vârstă, dar care are la purtător un geamantan magic din care poți scoate oricând dramul de nebunie, bucata de curaj, jumătăți de pahar pline cu optimism, muzică de dans pe scările centrale ale unui muzeu.

O iubise mult pe fetița cu codițe și părea că aceasta ar fi steaua care-i pulsa destinul. De cum a văzut-o a simțit chemarea brațelor care doreau să o sprijine, frământarea ochilor care doreau să o cuprindă și iureșul gândurilor care doreau să se desăvârșească în comunicarea cu ființa ei. Și azi recunoștea că așa a fost sau poate încă este…

– Văd că ai multe prietene și ești deosebit de încurajator cu ele, de unde ai atâta generozitate? l-a întrebat într-o zi Sari, colega de serviciu. Lași alături de tine suflete în căutare de regăsire, persoane din cele mai îndepărtate colțuri cu care reușești apropieri, comunici atât de firesc și atât de cald, încât ai zice că toate au loc în inima ta.

– Povestea a început într-un lan de smarald, când am întâlnit-o pe ea. Felul în care m-a lăsat să o ajut, felul în care și-a domesticit voința neîncrezătoare lăsându-se curgere în pașii mei, m-a uimit. Am îndrăgit-o atât de mult încât am lăsat-o liberă! Am învățat-o că în viață trebuie să-și înfigă picioarele pe propriile ei tălpi și să nu se desprindă decât atunci când echilibrul îl poate împărți cu cineva ca ea.

– Nu înțeleg, tu nu ești acel cineva cu care s-ar putea afla la polul atragerii reciproce?

– Eu am fost cel lângă care a înțeles ce înseamnă încrederea, iar dacă aș fi rămas cu ea, ar fi devenit dependentă de lumina mea. Nu ar fi putut să vadă în întuneric sclipirea licuriciului ce viu sălășuiește în interiorul ei.

– Ai întrebat-o ce-și dorește, ce simte, mai sunteți prieteni?

– Pui atâtea întrebări, draga mea colegă, și nu este deloc simplu să răspund. Cuvintele sunt menite să lase auzului doar câteva decriptări ale sensurilor trăirilor, dar ști că ele sunt îmbrăcate de sentimente, iar eu nu sunt cel mai în măsură să știu ce se mai poartă în materie de vestimentație.

– Să înțeleg că tu ajuți aceste personaje care apar în viața ta, dar nu te interesează prea mult ce se întâmplă cu emoțiile lor?!

– Nu te lași, vrei să continuăm povestea… Îți pot spune că… este atât de greu să mă dezvălui, dar fie: recunosc, sunt un manipulator de suflete!

– Cum poți să spui așa ceva?! Nu cred că este adevărat! Toate fetele se simt bine în preajma ta, le-ai determinat să-și găsească inspirația, să se deschidă și chiar să scrie! Tu nu ești așa! Ce portret privești tu acum?

– Eu…mă privesc pe mine! Fetița cu codițe mi-a acceptat sprijinul și de atunci am căpătat în mine un alt fel de încredere. Ceva ce nu mai simțisem până atunci. Din dorința de a o întări pe ea cu provocările vieții, de fapt mi-am câștigat o altă perspectivă în ceea ce mă privește. Nu eram așa încrezător cum mă simțea ea, dar nu am vrut să-i arăt. Practic m-am folosit de fragilitatea ei, ca să scap de a mea. Crede-mă, eram destul de nesigur, iar labilitatea psihică am transformat-o într-o joacă. Acum sunt suficient de narcisit încât să mă văd frumos și puternic într-o relaționare. Știu ce să ofer ca să primesc și, iată: chiar mi se deschid aceste arome! Mă fac să mă simt oricând capabil de aventuri.

– Dragul meu, îți vorbesc ca unui prieten. Eu nu simt că ești fericit, ai o stare de om singur, care tot caută și caută. De fapt, cred că te-ai deșirat pentru că nu ai avut încrederea că va fi bine lângă fetița copilăriei tale. Nu o scăpa, doar lângă ea vei înțelege ce este cu tine. Cred că o iubești!

– Ce-mi faci?! Alergam pe un drum interesant. Căutam noutatea, nu mă opream prea mult, apoi deschideam o altă cale. În timpul acesta mi se arăta de fiecare dată încredere, admirație chiar! Da, sunt singur, dar ofer atât de mult!

– E o iluzie să spui că oferi. Dacă ceea ce dai se transformă în regrete ulterioare, efectul este devastator pentru cele cu care te-ai intersectat. Ah, am uitat, pe tine nu te interesează moda sentimentelor! Hai, lasă joaca! Du-te la fetița ce ți-a deschis sufletul și fii sincer alături de ea. Cel puțin, singurătatea ta își va găsi răspuns.

Ocolise demult cuvântul acesta SINGURĂTATE, pentru că suna atât de impersonal în sufletul lui. I s-a propus o confruntare și el știa că luase în calcul de multe ori această variantă. Nu a putut să-i vorbească, nu  a putut să-i arate cine a fost, pentru că o câștigase prin acea putere interioară cu care se dezvăluise. Cum ar mai fi putut fata învăța de la el, cel care în realitate se manifesta așa cum se vedea însăși fetița?!

*

Mersul cu mașina îl relaxa. Peisajul era desprins din poveste. Se gândea prea mult la copilărie?! Pe melodii nostalgice, gândurile se amestecau nedeslușit. Dar cât de clar îi răsunau îndemnurile pe care le făcea: ”Ai încredere în tine, du-te și confruntă-te! Ce se poate întâmpla mai rău?!”!

Azi se va întâlni cu ea, fetița cu două codițe.

Va urma

baiatulSursa foto: internet

Mi-am început primăvara cu … ELE!


Am recidivat, iar de data aceasta mi-am permis să dau startul unui anotimp-sentiment: primejdii dulci de libertate asumată, istovitoare în dorințele feminității, umbrele siluetelor ce descriu vitralii mișcătoare pe geamul transparent al orașului.

În prima zi a lui martie, am fost la braț cu doamnELE mele, cu ELE – cele cu petale cuminți învelite în muguri de sensibilități. Pentru noi, Mărțișorul și-a înșiruit fir alb și roșu și ne-a condus spre covorul de catifea așezat la intrarea unui loc devenit deja scena transpunerilor noastre de gânduri: Teatrul Mic, din București.

*

Stimați părinți – tătici de la clasa a III-a D,

Având în vedere faptul că mi-ați predat soțiile –  mămici pentru o seară de “fugă de acasă”, mă simt datoare să închei încă un proces verbal de predare – primire:

Proces verbal,

Încheiat astăzi, 01.03.2014, cu ocazia luării în primire a 12 mămici (plus 7 invitate)  dornice de identificare cu latura culturală a unui spectacol de teatru ( Stănuca I., Radu A., Benim M., Covalciuc G., Popescu D., Radu M.,Paraschiv C., Nedelea M., Teodorescu T., Ion M.,Postolea E. și Anghelescu A. alături de câteva invitate: bunicuța, mama soacră, prietenele, nașa, vecina).

Menționez faptul că data de 1 Martie nu a fost aleasă întâmplător, deoarece soții și-au dorit ajutorul meu special, pentru a rămâne acasă, în compania copiilor, pentru a pregăti mărțișorul surpriză. În situația în care doamnELE nu au mai găsit nimic în punga de cadou, le rog să nu fie supărate, deoarece sunt convinsă că domnii au dorit să atragă atenția asupra unui alt fel de mărțișor: prezența domniilor lor, încântător de înțelegătoare. Dacă s-a ratat și acest moment, rog mamele să privească în jur cu mai multă atenție în data de 8 Martie…

Doresc să se consemneze faptul că am vizionat piesa de teatru Primăvara doamnei Stone la Roma, dramatizare de Martin Sherman, după romanul omonim al lui Tennessee Williams, traducerea și regia – Liana Ceterchi. O poveste de dragoste ce aduce chimia unor lumi incompatibile, într-o tumultoasă nevoie de regăsire a identității și de trăire a sentimentului de iubire dincolo de orice prejudecăți. E un paradox pentru sinele însuși, care este nepregătit să primească o astfel de descătușare, ce o resimt ambii protagoniști: și EA, actrița celebră, dar mai în vârstă și EL, un tânăr ce își câștiga existența din frutișaguri sufletești. Interpretarea actoricească, ne-a trezit prezente într-un spațiu ce părea real și autentic, așa că îmi pot exprima încântarea și entuziasmul pentru acestă piesă, cu tot ce a presupus așezarea ei în scenă.

Aș putea povesti mult mai mult despre starea de spirit trăită cu acest prilej, dar mă grăbesc să-i dau cuvântul doamnei Benim M., care s-a ocupat de organizare (mulțumesc mult!) și care în mod cert dorește să vă spună că seara a continuat cu partea de feedback. Cum nicio activitate nu se poate încheia fără o evaluare și noi am realizat-o la un Club Cafe. Atmosfera a fost una nonformală, așa încât am găsit cel mai bun prilej de a le arăta mamelor niște … lucrări ale copiilor! Aceștia își exprimau părerea cu privire la ce cadouri ar fi considerat a fi potrivite pentru mama sau pentru tata, dacă Moș Crăciun le-ar fi putut îndeplini orice dorință (vă dați seama de când țin aceste fișe…). Despre răspunsuri?! O poveste întreagă, pe care mamele au analizat-o cu surpindere: aceea că micuții noștri au resurse suficiente să arate cât sunt de…inventivi!

Doamna Stănuca I. intervine și ne spune că ar trebui să vorbim despre atmosfera pe care am trăit-o cu acest prilej, dar am să recomand să lăsăm deschis acest subiect, încât se face prea târziu pentru suportabilitatea domnilor, iar eu trebuie să vă predau dumnealor într-o stare de bună funcționare sentimentală. Cred că voi reuși acest lucru, deoarece concluzia a fost tranșată direct și fără ocolișuri: s-a hotărât o nouă ieșire, poate în alt cadru, dar cu certitudine dorită!

 Drept pentru care am încheiat acest proces verbal.

DoamnELE mele, sper ca gestul meu de a vă reuni să vă fie un mărțișor al tradiției de a fi mereu împreună, de a valoriza timpul în mod plăcut, de a găsi soluții pentru armonizarea familiei delfinașilor, iar împletitul celor două culori ale începutului de primăvară, să vă țină un an întreg în voie bună și satisfacții. Fie-vă sufletul mereu zâmbet de copil, frumusețe de femeie și armonizare de cuplu!

Simt altfel viața pentru că primăvara mi-am început-o cu ELE…doamnELE mele! (album foto)

1896965_592188140850635_111364071_n

Poetul


Cu pas sprinten, cu o bucurie afișată pe chipul mângâiat de gânduri dragi, cu ochii iscoditori șoptește suav, dar ferm în același timp:
– Stimată domnișoară, ați văzut pe aici o ființă cu părul pădure ruginie și chip de panseluță catifelată? O caut de ceva vreme și i-am pierdut pașii când ne plimbam prin nori.
– Nu cunosc o astfel de fată, ciudat să spui așa….
– Vă mai pot spune că o cheamă Iarnia și este zveltă ca fulgul purtat de boarea caldă a primăverii.
– Tată, dar eu sunt Iarnia! Tu te joci?!
– Tu ești, draga mea?! Eu te văd ca pe o prințesă a ierbii și a zumzetului sublim de aripioare de zână.
– Îmi place când ești așa…artistic, tati! Hai să-ți arăt ce am construit!
Copila dovedise imaginație și pusese ierburi, frunze și crenguțe peste un așternut de mușchi, clădind un safir ce putea să se transforme în orice lucru sub blânda creativitate a unui cunoscător.
– Ai înțeles, tati, ce am adus pe această lume a grădinii poveștii mele?!
– Să-ți spun: aceasta nu este o frunză, ci este o umbră sub care te așezi când nu vrei să ți se vadă emoțiile; acestea nu sunt firicele de iarbă, ci sunt pensulele cu care vrei să dai culoare gândurilor; acestea nu sunt flori, ci sunt emoții scăpate din grădina sufletului tău, aceasta nu e rouă, ci este hidratarea pașilor tăi vii prin universul dintre lumi…Draga mea, dar tu ai construit atâtea metafore!
– Nu prea înțeleg ce vrei să-mi spui, dar îmi place, simt că ești fericit, pentru că-ți strălucesc ochii!
– Prințesă a pașilor lăsați pe pământul simțirii mele, am impresia că mă înțeleg mai bine privindu-te în joaca ta naivă și neatinsă de ipocrizia tăcerii absurde!
Uite, când poetul nu mai este poetul metaforelor, când simte că este previzibil, că este prea mult înțeles, prea mult descifrat….se blochează. Viața lui devine o realitate greu de suportat vrea să-si schimbe cumva cursul destinului.
– Se poate așa ceva, tati, se poate ca cineva să întoarcă curgerea unui râu?
– Da! Tu mi-ai arătat calea: poetul poate să se ducă și dincolo de metaforă, să caute astfel remodelarea, ca un inginer de construcții, ca un tip realist, că tot i se spune ca umblă cu mintea prin litosfera!

– Adică, nu o să mai fii poet?!

– Sentimentele firii romantice le am cu mine ca un bagaj genetic, așa că va fi greu să-mi reneg latura aceasta și nici nu-mi propun. Ceea ce pot face ar fi o DEVIRUSARE EMOȚIONALĂ, cu etape bine definite: înțelegerea pelerinajului din sufletul meu, ca fiind locul pe care îl veneram prin așezarea pe un piedestal a unor emoții ce nu-și mai au corespondent în reciprocitate; acceptarea finalului unei flăcări ce s-a transformat în pâlpâire absurdă; încrederea că se poate construi o nouă fundație chiar dacă substratul ei este tot o proiectare a propriilor aspirații.

Voi fi tot un poet, draga mea, dar într-un alt loc, alt spațiu și poate cu alte versuri legate de sufletul meu reîmprospătat și revigorat!

– Vom avea o nouă poveste!Îmi place, tati!

Cei doi plecară cu bucuria că l-a înțeles pe celălalt: fetița credea că tatăl o să fie alături de ea și la următoarea joacă din frunze, iar tatăl, încă slăbit de zbuciumul interior al unei regăsiri a sinelui, trăia cu speranța ca micuța lui să fii înțeles că poate avea suficiente resurse interioare cât să construiască mereu o poveste din viața ei!

Cyborg predominant uman!


Își așeză degetele metalice pe ușa de sticlă ce dorea să o rabateze. Ezită! Ar fi dorit să treacă pragul, să pășească spre un alt spațiu, unul determinat de noua misiune, dar se izbi de propria ei reflectare: era așa cum o spunea programul instalat acum 420 de ani: nu se schimbase prea mult fizic, avea câteva riduri de expresie…învățase să zâmbească; în rest, învelișul de cyborg era în stare bună. Ceva o intrigă și în urma unei analize cibernetice, concluzionă: privirea îi era schimbată! În iris se desfășura ca într-un evantai o paletă de culori arămii ce se descompuneau în emoții intense. Le simțea pe toate. Era intrigată, pentru că fusese demult setată ca sistemele interioare să fie predominant artificiale, ca să facă față atitudinii atât de umane a colaboratorilor săi. Voia bună îi fusese acceptată, pentru că aducea prospețime și echilibru în negocierile dure purtate pentru firma la care lucra. Era un subterfugiu pe care îl stăpânea cu mare acuratețe.

– Ieși sau îmi permiți mie să trec! s-a auzit o voce ce părea stridentă în tăcerea impusă de gândurile în expectativă.

– Înțeleg că este o alegere pe care trebuie să o fac, iar tu, colegul meu uman, știi cel mai bine cât de mult poate cumpăni cineva când ia o decizie. A ieși pe ușa aceea presupune să trec într-un alt spațiu, un univers ce poate fi o imponderabilitate pentru trăirile mele.

– Se întâmplă ceva cu tine, tu nu eziți, tu ești cyborg! Naturalul ființei tale este redus la o inimă cu ceas stingher și sentimente ce nu curg.

Nu a răspuns, dar într-o fracțiune de secundă o hologramă arătă interiorul ei: o rețea complexă de nanometri capabili să execute cele mai complexe programe și să interacționeze cu mare precizie, la scară moleculară cu substanțe diverse. Părea cu adevărat uimitor acest cuprins, dar în vasta structură își făcuse drum ceea ce era de la sine înțeles că-i pricinuise un dezechilibru: era GOLUL INTERIOR!

– Hai să stabilim harta conceptuală – tastez ecranul virtual:

GOL – iluzie – deziluzie – neîncredere – etichetare – așteptare – regret – negare – eșec – răzbunare – GOL!

GOL – dragoste neîmpărtășită, dragoste pierdută, dragoste reprimată, dragoste interzisă – GOL!

DRAGOSTE: eros (iubirea romantică, pasională),

ludus (un fel de joc sau dragoste fără angajamente),

storge (iubirea bazată pe prietenie),

pragma (relaţie pragmatică, practică şi reciproc avantajoasă),

mania (iubire obsesivă sau posesivă, plină de gelozie şi extremă),

agape ( iubirea blândă, afectuoasă, atentă, frăţească, altruistă nu egoistă).

– Să înțelegem lecția umană!

Dacă iluzia visului devine realitate…atunci dragostea este unidirecțională sau…deloc;

Dacă dragostea unui partener insistă…atunci orgoliul își cere supremația …pentru că el, partenerul, nu a fost dorit până la capăt;

Dacă orgoliul învinge … atunci răzbunarea este scopul suprem…pentru că nu vrei ca celălalt să fie fericit fără tine;

Dacă lupta continuă … atunci golul interior te va măcina până te vei pierde!

Jurnal de cyborg:

Simt: suferință! Trăiesc: emoții antagonice! Gândesc: uman!

Am lăsat un dar pe pragul ușii, am lăsat dragostea să coexiste cu neîmplinirea ei; am acceptat nepotrivirea și am evitat reproșurile nesfârșite.

Învăț lecția firii:
Suferința, în despărțire, nu e suferința iubirii, ci a orgoliului. Iubirea rămâne, e parte din tine, din devenirea ta și renunți doar la dorința de a-l avea pe celălalt.

Atunci se face liniște!

Cyborgul își mișcă pașii dincolo de ușă gândindu-se: „Oare, liniștea doare?!”

*

V-am scris despre astfel de dispozitive cibernetice, pentru că azi am aflat … Mai bine vă spun mâine. Uneori vorbesc atât de mult…cred că setarea nanometrică este de vină!