Exercițiu – joc (2)


Așa cum v-am promis, vă prezint interpretările alegerilor la exercițiul-joc propus în articolul anterior.

Mulțumesc celor ce și-au exprimat punctul de vedere cu privire la felul în care un părinte îi poate fi sprijin copilului atunci când acesta este neacceptat într-un grup. Sunt mesaje atotcuprinzătoare și îmi întărește speranța că aspectele comunicaționale se văd din perspective mai largi, dincolo de stereotipurile cu care generații la rând au fost influențate.

Încă de la început vă pot spune că niciuna dintre variantele propuse în articol nu este cea viabilă pentru a fi de urmat! Un răspuns de încurajare este…

Varianta E : „Asta te întristează pe tine? Bine, povestește-mi. Ce ți-au spus exact? Și tu ce faci?”

Este primul pas de făcut ÎNAINTE de a lua atitudine, cel prin care căutați să înțelegeți cum VEDE COPILUL realitatea. Beneficii pentru stima de sine: simțindu-se important și respectat, copilul va participa la căutarea soluțiilor.

Dacă:

Ați răspuns cu A:

Riscul este că fetița poate ajunge la concluzia că: persoanele care o resping sau o critică nu au nicio valoare, ceea ce presupune un mod artificial de a proteja stima de sine; fără mama sa și fără apărător, ea nu poate fi socialmente recunoscută, ceea ce iarăși nu este bine pentru stima de sine.

Ați răspuns cu B / C:

Sunteți mai degrabă intruziv și interpretativ.  E riscant pentru stima de sine. Dacă interpretările sunt adevărate, copilul va crede că este transparent în fața altora, că părinții sunt atotputernici și că înțeleg mai bine decât el ce se întâmplă și ce este de făcut; și, pentru unii, asta va dura toată viața… Dacă, în schimb, interpretările sunt false, copilul se va simți singur și neînțeles; va considera că nici părinții săi nu se pot apropia de el…

CONCLUZII:

Amintiți-vă că, dacă aceste dialoguri nu au loc în copilărie, este inutil să speri că vor avea loc în adolescență: în acest moment al vieții sale și mai ales dacă se confruntă cu dificultăți mai grave decât atunci când era mic, capacitatea copilului dumneavoastră de a se încrede în dumneavoastră și de a vi se dezvălui sunt, în realitate, mult mai reduse.

Dacă vă decideți să-l ajutați pe copilul dumneavoastră să-și consolideze stima de sine, încercați de asemenea să evitați excesele. Nu vă jucați nici de-a psihologul, dorind să cunoașteți stările sufletești ale vlăstarului dumneavoastră, atunci când el se arată reticent. Este inutil să vă lansați în mod obișnuit în interpretări de genul: Știu bine că ești rău cu noi pentru că ești nefericit. Forțând accesul la îndoielile asupra stimei de sine a copilului, puteți amplifica dorința sa de a nu vă mai spune nimic. Riscați chiar să-i diminuați stima pe care și-o poartă, sentimentul integrității și al autonomiei psihice.

Sursa: Cum să te iubești pe tine, pentru a te înțelege mai bine cu ceilalți – Christophe Andre, Francois Lelord – Ed. Trei

Anunțuri

Educația copiilor dificili (1)


Afirmaţia că un copil este dificil nu echivalează desigur cu un diagnostic foarte savant, ci reprezintă un cuvânt pe care toţi părinţii îl înţeleg şi care înglobează un ansamblu de probleme inerente într-o anumită etapă a oricărei educaţii.

Părinţii trebuie să fie atenţi la mesajele pe care le transmit copiii lor , la deschiderea lor. Iată un exemplu:
Exemplul 1. Copilul vostru se întoarce acasă plin de noroi şi plânge…vrea să fie luat în braţe…să găsească un refugiu departe de deziluziile receptate din lumea lui….
Mesaj distant, rece: Nu mă atinge cu mâinile murdare…Eşti un dezastru…stai departe…
Mesaj aşteptat de copil: Când ai vrut să vii la mine în braţe am gândit la hainele mele care se vor murdări…Dar tu pentru mine eşti mai important…Hai să ne spălăm…Ce-ar fi să ne aşezăm după aceea şi să ne drăgălim…

Exemplul 2. Copiii voştri vă adresează încontinuu întrebări pentru că au nevoie de a simţi cum le repetaţi aceleaşi reguli şi instrucţiuni.
Mesaj distant,rece: Începi să mă plictiseşti cu adevarat…pleacă de aici….
Mesaj aşteptat de copil: Când sunteţi stresaţi şi iritaţi …respiraţi…şi încercaţi să vă calmaţi, să adoptaţi un ton jos şi apoi să vorbiţi rar…

Exemplul 3. Copiii voştri sunt în afara casei, în afara controlului vostru….
Mesaj distant, rece: Nu te urca în scrânciob…Ai să-ţi rupi gâtul….Ai să ajungi în spital. Ai să cazi…..Aşteptând tot timpul să se întâmple ceva rău, transmiţi copilului spaimă, frică faţă de nivelul fizic. Aceste emoţii negative transmise fac organismul lor să emane hormoni specializaţi în menţinerea fricii, îmbolnăvind sistemul imunitar…
Mesaj aşteptat de copil: Sunt sigură că azi la joacă nu se va întâmpla nimic pentru că ştii să ai grijă de tine…Noi am vorbit de mai multe ori despre persoanele străine şi de modul cum trebuie să te comporţi în prezenţa lor.

Nu trebuie să uitaţi că ei ştiu cum sunt, ştiu chiar cum sunteţi. Ochii unui copil sunt ferestrele sentimentelor lor şi a inimii lor. Au o notă foarte veche, profundă şi pătrunzătoare. Aparent nu sunt în stare de a se ascunde. Dacă-i răniţi vor pune în dubii alegerea de a vă avea ca părinţi. Dar dacă-i iubiţi şi-i recunoaşteţi, acceptându-i cum sunt, se vor deschide totalmente către voi.

Bibliografie:

Kieran Egan, Popenici Ştefan, Educaţia elevilor hiperactivi şi cu deficit de atenţie, Editura Didactica Press, 2007, pag. 99, pag 102

Manual de bune practici pentru părinţi cu copii diagnosticaţi cu tulburare de deficit de atenţie şi hiperactivitate, Editura Centrul educaţia 2000+, 2009, pag 11

Stiluri parentale – „Ce fel de părinte ești?!”


PĂRINTELE INDULGENT

Stilul indulgent se caracterizează prin faptul ca părintele îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără să-i impună prea multe restricţii. Filosofia de viaţă a părintelui care adoptă acest stil este: ,,Copiii vor înflori singuri la timpul potrivit”. Pentru el, cea mai mare valoare o reprezintă libertatea de expresie, atât verbală, cât şi artistică.

Stiluri-parentale-stiluri-educationale-288x300

PĂRINTELE AUTORITAR

Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu stricteţe, fără să comenteze, regulile existente. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greşeală este însoţită de pedeapsă. Filosofia de viaţă a părintelui autoritar: ,,Nimic nu este mai presus de lege”. Din această cauză, părintele nu se simte obligat să ofere explicaţii suplimentare, justificarea fiind formulată prin expresii de tipul: ,,De ce? Pentru că sunt mama/tatăl tău! Nu discutăm!”  Intenţia copilului de a-şi manifesta independenţa este interpretată ca o formă de rebeliune, fapt care reprezintă o sursă importantă a conflictelor copil-părinte.

PĂRINTELE INDIFERENT

Părintele indiferent neglijează copilul, nu este preocupat de realizările lui şi nici nu manifestă frecvent trăiri emoţionale pozitive pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înţeles că acesta este ,,în plus”, reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând. Filosofia de viaţă pe care o sugerează este: ,,În viaţă nu te poţi baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuţi”.

PĂRINTELE PROTECTOR

Părintele protector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului şi se dedică cu toată fiinţa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere acestuia securitate, deoarece conştientizează că un copil este o fiinţă foarte fragilă, care are nevoie în permanenţă de sprijin şi de protecţie, educaţia pe care o acordă copilului se clădeşte în jurul ideii că ,,Nu tot ce zboară se manâncă” şi are grijă să îşi înveţe copilul în primul rând să fie precaut şi rezervat faţă de tot ceea ce vine din afara familiei.

PĂRINTELE DEMOCRATIC

Părintele care se comportă democratic are în vedere întotdeauna ca drepturile copilului să fie întotdeauna respectate, fără a omite stabilirea unor reguli care să fie respectate consecvent şi urmate de toţi membrii familiei (cu excepţia situaţiilor în care este imposibil acest lucru). Impunerea de reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă (aşa cum este pentru părintele autoritar), ci omul este pe primul loc. Se ghidează după principiul ,,Toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi este împotriva ideii ,,Unii sunt mai egali decât alţii”.

Fiecare părinte are propriul său stil de educare a copiilor, propriul său stil parental. Dar stilurile parentale nu sunt la fel pentru toată lumea, nu toţi părinţii educă copiii în acelaşi fel. De asemenea, nici stiluri parentale pure nu există în practică. Nu am putea spune că unul dintre părinţi are unul din stilurile parental în proporţie de sută la sută. Există de obicei stiluri parentale predominante, care pun amprenta asupra dezvoltării ulterioare a copilului.

Vă invit la o incursiune asupa acestui subiect pentru a înțelege și efectele asupra copilului, urmărind materialul: Stilul_meu

Sursa: www.didactic.ro