(Re)creație


Chipuri angelice, obraji proaspeți, zâmbete încolțite din gesturi simple și candide, o libertate ludică ce cuprinde sufletele vesele: recreația mare! Percepția unei stări ce-ți cuprinde realitatea în ritm galopant: libertateee! Copiii se bucură mereu de această pauză, iar mie, copil fiind în pătrimea sufletului meu (celelalte părți fiind ocupate de stări ale unei femei ajunse la maturitate!) îmi este, prin consecință, proprie această întrerupere a unei continuități ce risca să devină plictisitor de obișnuită.

O (re)scriere când nu mai ai perspective de conotații pertinent înțelese, o (re)organizare când n-ai niciun pic de timp liber, o (re)creație când trebuie să dai ”refresh”,  pare a fi foarte complicat!

Să simplific: mă duc să joc șotronul și nici măcar nu contează că nu știu cu exactitate regulile urmate de copii…mă joc în felul meu! Cel mai mult mă amuză (e doar o mască!) când descopăr pe cei mici într-o harță veritabilă și totul pleacă de la faptul că fiecare știe o altă variantă de joc.

Uite, arunc pietricica în pătratul cu numărul 1 al șotronului. Dacă sar într-un picior, risc să-i supăr pe cei care doresc să o facă cu ambele picioare; dacă sar peste pătrat, risc să intru în conflict cu cei care aleg să-l parcurgă tot prin săritură. Ah! Am uitat să stabilim regulile de joc! Ei, lasă, nu-i nimic, nu mă mai gândesc la consecințe și trec mergând pur și simplu mai departe. Mă simt bine…mă joc!

De la capătul celălalt vine primul reproș: ”V-ați schimbat, doamna!”

Mă gândesc o secundă apoi îmi dau seama că am uitat să spun de la început care sunt condițiile de participare: jocul depinde de experiența participanților (dacă au mai trecut sau nu prin această experiență), de așteptările pe care și le stabilesc de la început (performanță sau menținere la un nivel minim acceptat), de flexibilitatea celor cu care interacționezi (au ei capacitatea de a accepta faptul că pe parcurs trebuie să înveți să te adaptezi schimbărilor care apar inevitabil?), de capacitatea de a primi adevărul oricât de dureros ar fi, acela că ai putea greși (cu deschiderea că odată acceptându-l, te poți mobiliza pentru o nouă strategie de repliere).

Nu încerc vreun răspuns…De unde știu că ce am a spune e mai frumos, mai bun decât tăcerea?

Arunc o altă pietricică, e ultima și poate încheia jocul. Mă uit cu mândrie: voi încheia astfel încă o generație! Aleg să mă întorc la primul pătrățel al șotronului țopăind într-un picior. 8, 7, 6 … număr  și rememorez ceea ce știu eu cel mai bine să fac…să iubesc copiii! Pare simplu, nu?! De ce nu ar fi?! Sunt copiii mei de aproape patru ani, ne petrecem diminețile privindu-ne lung și absorbindu-ne gândurile, ne sprijinim la fiecare încercare, ne întristăm ca mai apoi să aducem soarele, ne impunem competiție ca mai apoi să gustăm rezultatele. Mă împart zilnic pentru 23 de suflete ce așteaptă apa ființei mele, însetați fiind de cunoaștere și devenire.

Și totuși…e mai complicat de atât!

Pe margine, fiind foarte atente la detalii, sunt acele priviri parentale, care dau verdicte extrăgându-se uneori din rolul primordial de entitate familială cu responsabilitate și care își lăsă propriile frustrări pe umerii altcuiva, cineva care poate să ducă poveri…și cine cred ei că ar fi cel mai potrivit în rolul acesta? Evident, persoana mea…

Eu, mă întorc la copii, pentru că doar o clipă am fost distrasă, iar ei au nevoie de mine, mă întreabă cine este la rând la șotron. Așteaptă într-o provocare sfredelitoare să mergem mai departe…iar noi, sărim într-un picior și facem ce știm mai bine: ne luăm o porție de (re)creație și facem din fiecare zi un alt basm. Copii, nu s-a schimbat nimic: vă iubesc la fel de mult, iar restul e doar conturul unui alt șotron în care nu a mai încăput jocul nostru.

Ca orice început, ne aducem aminte de visul ce l-a creat: prima zi de școala, clasa a IV-a – ALBUM FOTO Cadrele mă uimesc continuu prin încărcătura sufletească a unor ființe mici ce dau universuri atât de mari, dincolo de ”micismele” noastre posibilități de explorare!

DSC_4238 DSC_4242 DSC_4249 DSC_4252 DSC_4256 DSC_4263 DSC_4267 DSC_4275DSC_4216

Epilog! Pentru cei care nu cred…

DSC_4182

 

Florile – fidelități poleite cu sincerități


Dragostea- concept stratificat, dezbătut, trăit, mințit, alintat, adus ca motiv de zboruri săgetate sau de planări euforice. Ne înalță, ne coboară…dar când devine statornicie?! Știu: când se metamorfozează în durere, căci atunci este dureros de sinceră sau când este în extaz, pentru că atunci este divină! Dacă îți vei așeza balerinii vieții pe sârma dintre ele, vei cunoaște echilibrul. Adevărata dragoste va pendula, dar nu va cădea căci ea va privi mereu azurul și va ignora hăul. Până la urmă se va transforma, dar niciodată la fel!

*

Verdict: cea mai sinceră dragoste este aceea a unui copil!

Ei, copiii, aduc cu fețișoarele lor vesele toată cuprinderea inocenței fără a aștepta dovezi. Îți întorc tristețile ca pe niște file, cu degetele lor fine și te îndeamnă să vezi frumusețea vieții, așa cum doar ei știu să o descopere. Îmbrățișările lor nu sunt alterate de gânduri egoiste, iar gesturile de afecțiune sunt transfer de energie pură.

Ce ar putea să rămână după curgerea generațiilor? O veșnică tinerețe marcată în riduri adânci, o veșnică recunoștință ce se va topi pe genele lăsate ale anilor și un suflet –  rețea de vieți inocente. Când dezamăgirile mă usucă încetul cu încetul, când îmi este mai greu, germinez în muguri de flori – fidelități poleite cu sincerități, primind buchetele lor nemuritoare. Doar în brațele copiilor de flori îmi regăsesc interiorul lipit, după ce crăpături de ipocrizii îmi năucesc sinceritatea sentimentelor. Mă las îmbrățișării voastre, copii vlăstari!

IMG_0114 IMG_0119 IMG_0125 IMG_0138 IMG_0112 IMG_0113

IMG_0149 IMG_0143 IMG_0148

Așa a fost începutul, zâmbitor în armură de speranță!

Acum se apropie un alt final! Vă aștept să-mi fiți alături pe 16 iunie 2013, ora 10:10, la Mall Vitan, în sala de cinema, pentru serbarea de premiere a micuților care și-au desăvârșit încă un inel în copacul vieții lor!